"Marie, întoarce-ţi privirea/ Spre noi, noi fii tăi./ Marie, şi nu ne lăsa, /Marie, în clipa grea."

Cu dragoste frătească şi în acest an, comunitatea greco-catolică de la Nima Râciului împreună cu protopopul şi parohul locului vă invită pe toţi, preoţi şi credincioşi de pretutindeni la tradiţionalul pelerinaj cu ocazia sărbătorii „Adormirii Maicii Domnului" in zilele de 14 si 15 august.

Binecuvantarea Feciarei o vom simti cu totii rostind cu credinta si cu inima curata rugaciunile inchinate Maicii Domnului: Sfantul Rozar, Paraclisul si alte devotiuni mariane.

Vom fi fericiti sa il avem anul acesta in mijlocul nostru pe Parintele parintele Irineu Farcas, Rectorul Misiunii Romane Unite din Munchen.

Pelerinajul se va desfăşura după urmatorul program liturgico-spiritual:

Duminica 14 august 2011:

18:30 - Primirea pelerinilor

19:00 - Vecernia cu litie

20:30 - Rozarul meditat

21:30 - Paraclisul Maicii Domnului

23:30 - Prohodul Maicii Domnului

Toata noaptea va fi apoi o noapte de veghe.

Luni 15 august 2011:

09:00 - Utrenia

10:00 - Sfânta Liturghie

În tot acest timp al programului spiritual preoţii vă vor sta la dispoziţie pentru spovedanie şi îndrumare spirituală.

Vă aşteptăm cu drag !

Administrator parohial Pr. Adrian Pop

Protopop Pr.Toader Dulău

Taina Învierii în Epistola către Tesaloniceni a Sfântului apostol Pavel

A vorbi omului modern despre realitatea Învierii lui Hristos şi despre învierea noastră prin El înseamnă a-ţi asuma riscul unui răspuns ca acela pe care l-a primit Sfântul Apostol Pavel când le vorbea atenienilor despre „Dumnezeul necunoscut", Căruia ei îi înălţaseră un altar: „Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vorbeşete acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi.„ Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată” (Faptele Apostolilor XVII, 31-32)[1]. Pentru omul modern, dispus mai degrabă să divinizeze raţiunea decât să accepte revelarea Cuvântului întrupat, ca şi pentru anticii greci din Areopag, este mai potrivit un discurs despre nemurirea sufletului şi chiar despre reîncarnarea sa periodică decât despre înviere. Nu este de mirare, astfel, că şi mulţi dintre creştinii de astăzi, educaţi în spiritul iluminismului modernist, ezită atunci când sunt întrebaţi dacă învierea lui Hristos face parte din credinţa lor.

Pornind de la versetul:„….noi cei vii care vom rămâne până la venirea Domnului,nu o vom lua înaintea celor adormiți”(1 Tes 4,15) ,studiul nostru își propune să reflecte în ceea ce urmează o realitate creștină pe care o și mărturisim:învierea din morți .Nădejdea învierii a fost o preocupare și,aș putea spune, o îngrijorare permanentă a primilor creștini pe care ,Apostolul Pavel caută să îi mângâie și să îi întărească prin scrierile sale ,scrieri care urmărindu-le vor reflecta evoluția acestei învățături de credință care a preocupat viața oamenilor acelor timpuri.

I.Sfântul Apostol Pavel și Tesalonicul

I.1 Date din viața apostolului

Sfântul Apostol Pavel se impune ca personalitate proeminentă prin relieful său unic de apostol, scriitor, educator, păstor, organizator în spiritul Evangheliei lui Hristos. Şi ceilalţi apostoli au predicat cu entuziasm şi cu râvnă, cu riscuri şi cu roade, dar între lucrul fiecăruia şi lucrul lui Pavel, între ogorul lor şi ogorul lui, între recolta lor şi recolta lui, este o deosebire mare, care, fără a scădea cu nimic osteneala şi meritul celorlalţi, ridică mult peste toţi pe Apostolul Neamurilor, „vasul ales” de Iisus Hristos pe drumul Damascului[2], vas în care harul lui Dumnezeu se asocia pentru lucru cu geniul omului. Secretul puterii şi succesul lui Pavel stă în evenimentul care a însemnat naşterea lui creştină. Acest eveniment minunat, pe care nici o explicaţie naturală nu-l poate face înţeles, a răsturnat şi schimbat complet omul şi planul lui de la Ierusalim, l-a trezit la o viaţă nouă. A-l fi oprit doar din calea prigonirii creştinilor era un fapt minunat, a-l fi făcut însă din persecutorul fanatic, apostolul incomparabil care a fost Sfântul Pavel ,a fost un act al grației divine.

Născut şi crescut în casă de iudei înstăriţi şi foarte credincioşi,educat în râvna şi pasiunea legii strămoşeşti, învăţat de mic tot ce putea să înveţe în casă şi la sinagogă un copil aşa de bine înzestrat al unor părinţi aşa zeloşi pentru credinţa lor, între eleni, destinat pentru cinstita carieră de rabin şi trimis pentru aceasta la cel mai mare al vremii, celebrul Gamaliel[3], la Ierusalim, format şi distins în tovărăşie şi concurenţă cu alţi colegi, cei mai buni ai neamului şi ai credinţei lui, era stăpân pe ştiinţa Legii, pe metodele şi tehnica interpretării, pe toată teologia şi posesiunea spirituală a iudaismului, ca drept, morală, doctrină şi istorie, virtuos al analizei, al argumentării, al mânuirii gândului şi cuvântului. Cu inteligenţa sa rară, ageră, pătrunzătoare şi inepuizabilă, cu o memorie naturală şi bine exercitată, care reţine fidel cuprinsul cărţilor sfinte şi pe al învăţăturii orale a lui Gamaliel, desăvârşit în exegeza întregului învăţământ iudaic, Saul era cel mai strălucit discipol al celui mai strălucit rabin. Prin fire şi prin educaţie, el era întruparea legalismului şi idealului religios şi moral al neamului său, o capacitate, o glorie şi o speranţă a lui Israel. Saul avea calităţile intelectuale ale unui geniu, învăţătura şi dexteritatea unui rabin,mândria religioasă şi naţională a neamului întreg[4].

Uriaşă personalitate şi nesecat izvor de potenţe şi de virtuţi, acest fariseu transformat din persecutor în apostol, ale cărui puteri sufleteşti au fost înzecite şi sublimate în slujba lui Hristos, Pavel nu mai este el, un om slab şi păcătos, un om singur şi dezarmat în faţa unei lumi întregi vrăjmaşe, Apostolul Neamurilor, este un hristofor: un om care poartă în sine pe Hristos; mai mult: un om care trăieşte pe Hristos, în care trăieşte anume, nu el, ci Hristos: „Şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel Ce trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Meritele Sfântului Pavel, ca Apostol, sunt excepţionale, ca şi chemarea şi personalitatea lui. El a scos creştinismul de sub tutela şi servitutea Legii, sub care îl ţinea curentul iudaizant, a înţeles şi a exprimat cel mai bine caracterul de religie nouă, independentă, suverană,mântuitoare prin jertfa lui Hristos.

Apostolul Pavel a fost şi primul scriitor creştin, cel mai original şi mai puternic între apostolii scriitori: scriitor nu de profesie literară, ci de misiune creştină. Cuvântul lui scris era un mijloc de acţiune, era fapta de apostol, de organizator, de părinte şi de păstor al credincioşilor: e sfat, îndemn, mustrare, mângâiere, îmbărbătare, recunoştinţă, mulţumire, e grijă şi bucurie de misionar, în forma cea mai personală şi mai intimă a scrisului, care este epistola. În epistolele sale sunt oglindite şi luminate cu multă măiestrie, dar psihologic şi prezenţă de spirit, situaţii, comunităţi, chipuri creştine.

Bătut,prigonit,închis nu o dată pentru Cristos ,în virtutea cetățeniei romane pe care o deținea cere să fie judecat de către Cezar. Ajuns la Roma după mai multe peripeții, este judecat și i se rezervă o moarte mai nobilă:decapitare prin sabie . Nimeni nu i-a zugrăvit personalitatea Sfântului Apostol Pavel, mai bine decât Sfântul Ioan Gură de Aur în cele şapte cuvântări de laudă. Elogiul lui retoric, bogat în comparaţii şi figuri de stil exprimă adevărul istoric: „Ce limbă va putea reuşi să-i rostească lauda? Când tot ce e bun în oameni s-a cuprins într-un singur suflet, şi toate cu prisosinţă, şi nu numai al oamenilor, ci şi ale îngerilor, cum vor ajunge la mărimea cuvenită laudei lui ? ... Dacă e ceva de admirat la profeţi, patriarhi, drepţi, apostoli,martiri, toate acestea le-a avut Pavel cu prisosinţă, mai mult decât oricare dintre ei. El a întrecut pe toţi oamenii, pe magi şi pe filosofi, a fost mai tare decât aurul şi diamantul, a trăit martiriul zilnic, a urmărit ruşinea şi acasă pentru propovăduire mai mult decât noi cinstea; moartea, mai mult decât noi viaţa, sărăcia, mai mult decât noi bogăția[5]”.

I. 2 Tesalonicul din timpul Apostolului Pavel

Tesalonicul era o cetate importantă, capitala celei de-a doua regiuni a Macedoniei . Era așezat în punctul cel mai înalt al Golfului Thermaic, cunoscut acum sub numele de Golful Tesalonic. Șoseaua Egnațiana sau Via Ignațiană, care lega Răsăritul cu Roma, trecea prin acest oras. Poziția favorabilă și portul minunat al Tesalonicului contribuiau la importanța comerciala a orașului. Poate din acest motiv exista o mare colonie iudaica și o sinagogă (Faptele Apostolilor 17,1). Orasul, numit acum Salonic, este unul din cele mai importante centre comerciale din Grecia de Nord. În plus, prezintă un mare interes arheologic, deoarece arcul de triumf de pe fosta Via Ignația încă mai stă în picioare, amintind de gloria și puterea Romei.
Primul contact al lui Pavel cu Tesalonicul a avut loc în a doua sa călătorie misionară, îndată după ce a plecat din Filipi (Faptele Apostolilor 16,40; 17,1). Deoarece metoda lui de evanghelizare era să predice mai întâi în orașele importante și în felul acesta să facă din ele centre de răspândire a Evangheliei pentru orașele și satele învecinate, împreună cu însoțitorii lui a mers de la Filipi direct la Tesalonic, fără a se opri să predice în orasele Amfipoli și Apolonia. Știind că mai întâi trebuie să ia contact cu iudeii din Tesalonic, timp de trei săptămâni la rand Pavel s-a dus la sinagogă,  prezentând conaționalilor săi marile adevăruri ale Evangheliei. Maltratarea de care avusese parte de curând în Filipi nu-l intimidase, și în puterea Spiritului  Sfânt a prezentat profețiile mesianice ale Vechiului Testament și a arătat împlinirea lor în Isus. Unii dintre ascultatorii iudei l-au crezut (Faptele Apostolilor 17,4) și multi „greci temători de Dumnezeu” ( Faptele Apostolilor 17,4) au acceptat solia lui. Printre credincioșii din Tesalonic erau și „multe femei de frunte” (Faptele Apostolilor 17,4).  
E probabil ca misionarii să-și fi continuat lucrarea pe o perioadă mai lungă decât cele trei săptămani amintite aici, deoarece Pavel spune că pe când le predica Evanghelia a lucrat zi și noapte pentru a se întretine ( 1 Tesaloniceni 2,9), iar în epistola lui către cei din Filipi se referă la darurile pe care aceștia i le-au trimis pe când era în Tesalonic ( Filipeni 4,16). Lucrarea plină de succes a transformat invidia iudeilor într-o ură sălbatică care a stârnit cearta și l-a determinat pe Pavel să părăsească cetatea (Faptele Apostolilor 17,5.6). Se pare că după cele trei Sabate petrecute în sinagogă Pavel a continuat să predice în casa lui Iason (Faptele Apostolilor 17,7). Se pare ca a avut un succes deosebit printre greci, deoarece se pare că biserica din Tesalonic era compusa mai ales din persoane dintre neamuri[6].
Violența gloatei, stârnită de iudei, a adus lucrarea de predicare a lui Pavel în atenția autorităților romane, dar magistrații nu au acceptat acuzația că apostolul era vinovat de trădare prin prezentarea doctrinei împărăției viitoare a lui Hristos. Ca Pavel și însoțitorii lui n-au fost îndepărtați oficial din Tesalonic și nici nu li s-a interzis să se mai întoarcă este evident din faptul ca apostolul a găsit că este necesar să explice bisericii motivul pentru care nu s-a mai întors (Faptele Apostolilor 17,18) și din faptul ca Timotei s-a întors în acest oraș (cap. 3,2). Totuși creștinii de acolo se pare ca s-au gândit că lucrul cel mai bun pentru Pavel era ca el și însoțitorii lui să părăsească cetatea pentru un timp[7]. Astfel, evangheliștii s-au dus la Berea, o cetate la o oarecare distanță înspre sud-vest. Aici Pavel a predicat din nou în sinagogă și printre acesti iudei, iubitori ai Scripturilor, el a avut un succes mai mare. Vestile despre noua sa activitate au ajuns curând la iudeii din Tesalonic și i-au provocat la acțiune imediată. Ei s-au grăbit să vină în Berea, și din nou au ațâțat gloata împotriva misionarilor (Faptele Apostolilor 17,10–13). Pavel a fost trimis de către prieteni la Atena, dar însoțitorii lui au rămas în Macedonia. Stând în Atena, apostolul își dorea foarte mult ajutorul lor, și i-a așteptat sa vină acolo (Faptele Apostolilor 17,16). Se pare ca Timotei a venit mai târziu la Atena și apoi  a  fost  trimis  înapoi  de  către Pavel la  Tesalonic pentru a-i  incuraja  pe  noii credinciosi și pentru a aduce vești despre starea lor ( 1Tesaloniceni 3,1.2.6).
Dupa ce a primit raportul lui Timotei, apostolul a scris prima lui scrisoare către tesaloniceni. În manuscrise datând din secolul al V-lea apare la sfârsitul acestei epistole declaratia ca ea a fost scrisa din Atena. Presupunerea aceasta este dedusă probabil din cap. 3,1–2. Totuși, din cap. 3,6 reiese clar faptul că 1 Tesaloniceni n-a fost scrisă până Timotei nu s-a întors din Macedonia, și potrivit cu Faptele Apostolilor 18,1.5, Pavel se afla pe atunci la Corint. În consecință, se pare ca cea mai bună concluzie este că 1 Tesaloniceni a fost scrisă acolo și că din punct de vedere cronologic a fost prima epistolă scrisă de Apostolul Pavel.

II. Taina învierii și învierea morților

II.1 Taina învierii-fundamentul predicării Apostolului Pavel

Învierea lui Hristos este evenimentul central al istoriei, singurul care dă sens existenţei omului căzut din demnitatea originară. Învierea este cheia înţelesului devenirii lumii în timp şi al împlinirii ei într-un “cer nou şi un pământ nou”(Apoc. XXI, 1).Parafrazând pe Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni XV, 15-16), Părintele Dumitru Stăniloaie spune:„dacă n-ar fi învierea, dacă am muri generaţie după generaţie după ce ne naştem, ce sens ar avea existenţa? N-ar avea nici un sens. Şi nu numai existenţa noastră ca oameni, ci existenţa întregii lumi, a întregului cosmos”[8]. Pasajul din 1 Tesaloniceni prezentat de Pavel ne arată că lucrarea de creație nu-i făcută la întâmplare, ci este opera lui Dumnezeu, Cel tripersonal, care are iubirea în Sine şi care nu a creat pe oameni doar pentru câţiva ani , iar după aceea să-şi piardă identitatea existenţei în ciclul nesfârşitelor „reîncarnări”, ci i-a făcut pentru ca fiecare să fie fericit în veci. Hristos a transformat crucea din instrument de tortură în altarul jertfei iubirii Sale faţă de lume, prin învierea Sa, El ne-a adus biruinţa asupra morţii şi garanţia învierii noastre cu acelaşi trup pe care l-am purtat în viaţă (I Cor. XV, 20-23). Aşadar, prin învierea lui Hristos ni se arată în ce scop a fost creată lumea şi care este sensul ei.

Învierea Domnului este deci punctul culminant al Revelaţiei şi sensul ei profund, adică acela al comunicării eterne dintre oameni şi Preasfânta Treime. Căci „la această comuniune eternă a noastră cu Sfânta Treime se ajunge prin Înviere. În învierea lui Hristos e activă şi se revelează din nou, într-un mod şi mai vădit, întreaga Treime, rămânând astfel descoperită în vecii vecilor, pentru o comuniune deplină cu noi”[9].

Învierea Domnului este,  cheia de boltă a întregului edificiu dogmatic şi spiritual al creştinismului şi fără învierea Lui zadarnică ar fi şi propovăduirea şi credinţa noastră (I Cor. XV, 14). Mărturisirea aceasta este izvorul acelei puternice note de bucurie şi triumf, atât de caracteristice psihologiei creştinilor din perioada primară. Până astăzi, inscripţiile din catacombe răspândesc acestă bucurie şi încredere în viaţa veşnică, pe baza mărturiei Apostolilor că “Dumnezeu L-a înviat dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea, ...Căruia noi toţi suntem martori.”(Fapte, II, 24 şi 32). Martirii primelor veacuri aveau drept imbold al elanului lor mărturisitor adevărul Învierii. Este elocventă în acest sens rugăciunea Sfântului Policarp în faţa supliciului: “Îţi mulţumesc Ţie Doamne, că m-ai învrednicit să ajung această zi şi acest ceas şi să particip împreună cu mărturiile Tale la paharul Hristosului Tău spre înviere la viaţa veşnică cu  trupul şi cu sufletul, în neprihănirea Spiritului Sfânt.[10]”

Aşadar,din punct de vedere creştin și privind lucrurile prin ochii Apostolului, viaţa omului pe pământ nu are sens decât numai dacă este trăită în perspectiva învierii. Prin învierea lui Hristos s-a arătat începutul lumii viitoare, lume care va învia şi se va înfăţişa la Judecata universală. De aceea, opera Apostolilor şi a urmaşilor lor trebuie să pregătească pe tot omul ce vine în lume pentru o stare de vrednicie deosebită:„starea de a fi părtaş al acelei lumi, deocamdată încă ascunsă omeneştilor noastre priviri şi înţelegeri. Ea e o realitate a viitorului şi prezentul, cu actualitatea lui spirituală, se proiectează dinamic în cadrul acesteia. Cu alte cuvinte, învierea lui Hristos anticipează noua lume a lui Dumnezeu”,[11] adevăr pe care îl mărturiseşte Sfântul Pavel: ”Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”.(I Cor.15, 20-22).

II.2 Învierea morților:element al evenimentelor finale în predicarea Apostolului Pavel

În epistolele sale,Pavel,vorbind de „plinirea vremii” și de „sfârșitul veacurilor” ne vorbește despre inaugurarea erei Cuvântului Întrupat. În gândirea lui Pavel eshatologia,timpul evenimentelor finale, epoca creștină și timpul prezent sunt puse la viitor:„….vor învia”.Cristos a biruit moartea spirituală,a coborât în locuința morților ridicând de acolo pe cei ce zăceau ,rămânând de înfăptuit numai înfrângerea morții fizice a celor pe care i-a creeat, lucru ce se va realiza prin victoria finală a Fiului Omului asupra vrășmașului .Urmându-l pe Pavel,viața pe pământ nu are o mare însemnătate pentru că ea ascunde lumina Împărăției. Singura viață adevărată este viața în Cristos. Moartea fizică își păstrează caracterul tragic dar înconjurat de o bucurie senină,Pavel îi numește pe morți ca fiind cei adormiți(I Tes 4,13) spre lauda lui Cristos,laudă în care moartea nu mai este îndurată ci acceptată,un act consimțit care aduce cu sine asemănarea divină[12].

Credința în înviere reprezintă condiția aderării la ceștinism. Pavel scrie Corintenilor:„Iar dacă Cristos nu a înviat,zadarnică este credința voastră”. Învierea predicată de Pavel, nu numai că îi deruta pe mulți ce credeau că trupul este o închisoare a sufletului dar ea reprezintă temeiul predicării lui Pavel care,în epistolele sale ,ne prezintă trupul uman și  înviat al Domnului ca o garanție a celor ce urmează lui Cristos .Învierea lui Cristos este garanția învierii oamenilor ,în virtutea solidarității cu El,deoarece Domnul și-a asumat condiția umană până la moarte:„Iar Dumnezeu Care a înviat pe Domnul,ne va învia și pe noi prin puterea sa.”(I Cor 6,14) .

Trăind în lumina învierii Domnului, cu toate sensurile sau consecinţele logice care derivă din ea cu privire la mântuirea lumii, creştinii din Tesalonic și Corint au înţeles prin predicarea lui Pavel că ,preocuparea fiecăruia dintre ei trebuie să fie aceea de a rămâne în comuniune iubitoare cu Hristos prin împlinirea poruncilor Lui. Încredinţaţi făgăduinţei Domnului că este cu ei în lume până la sfârşitul veacurilor (Matei XXVIII, 20), prin Spiritul Sfânt, în Biserică, adevăraţii creştini accentuează în mod esenţial preocuparea faţă de sfârşitul vieţii lor pământeşti care poate veni prin surprindere, în orice clipă şi care este determinant pentru starea în care se vor afla dincolo de moarte şi la marea judecată când se vor întâlni cu Hristos faţă în faţă. Adevărul Învierii dă valoare omului pentru eternitate, afirmându-i libertatea  aici şi acum, dar făcându-l responsabil faţă de destinul lui veşnic.

Concluzii

Moarte și înviere. Doua realități care au preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri cât și pe creștinii primelor veacuri. Nu este o temă uitată ci una de mare actualitate creștina, asta și datorita celui ce scris texele pe care le-am analizat în palidul nostru studiu,cât mai ales a Celui ce este prezentat în ele:Domnul Isus Cristos. Mormântul gol al Mântuitorului Înviat ,reprezintă o formă a garanției învierii noastre dar mai mult ,și scriu aceasta cu tristețe,este un obiect de dispută a unor culte. Dincolo de mormânt este realitatea învierii Domnului Cristos și a noastră pe care Pavel o privește ca taină.„Taina aceasta mare este…”(Ef 5,32) o taină, care copleşeşte raţiunea şi ştiinţa. Învierea lui Hristos este Marea realitate care scapă oricărei analize ştiinţifice şi oricărui criteriu istoric. Ea este împlinirea speranţei de veacuri a lumii pentru că Hristos a dezvăluit taina morţii dând omului singurul răspuns şi singura soluţie în faţa naufragiului: „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. XV, 20).

Pr. Gabor BALINT

Duminica Tuturor Sfinților a fost,pentru credinticioșii parohiei noastre ,o duminică a bucuriei spirituale deoarece trei fetițe ,Gabor Maria-Emanuela,Gabor Timoteea-Caterina și Moldovan Alina-Teodora au primit pentru prima dată ,după pregătirea necesară,  Sfânta Împărtăşanie  într-un cadru solemn, însoţite fiind de cei dragi şi de întreaga comunitate creştină.Sfânta Liturghie a fost prezidată de părintele Flavius Miheț,paroh al parohiei Târgu-Mureș 1,care în cuvântul său de învățătură a chemat la sfințenie nu doar copiii ci și mamele folosind o chemare a episcopului martir Ioan Suciu:„Mamelor sunteți chemate să umpleți cerul cu sfinți ”.A fost un cuvânt ce a rezonat puternic în inima bunilor noștri credincioși care au putut vedea prin cuvintele părintelui Flavius impactul deosebit pe care îl are Sfânta Euharistie în viața de zi cu zi,de felul în care Isus Euharisticul se îngrijește în fiecare zi de noi și mai ales cum ne transformă  El din copii în sfinții de care are nevoie .

După terminarea Sfintei Liturghii și a programului pregatit împreună cu Varga Alexandra,catehetul parohiei noastre,fetițele au primit binemeritatele diplome care să le aducă aminte peste ani de acest moment fericit de la Prima Sfântă Împărtăşanie împreună cu îndemnul de a merge mereu pe drumul vieții alături de Isus,prietenul de care avem mereu nevoie.Mulțumim Bunului Dumnezeu pentru această frumoasă sărbătoare și Îl rugăm pe Isus ,veșnicul Arhiereu ,să reverse din belșug darurile sale asupra acestor copii  iar pe noi,membrii acestei comunități, să ne învrednicească de a lucra cu spor în via Lui.

A consemnat
pr. Gabor Balint Gabriel

Monahismul - model pentru familie

Reflecţii pe marginea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur
de Leonard Tony Farauanu

"Deseori, când vine vremea să se decidă asupra stării lor de viaţă, mulţi tineri aleg căsătoria deoarece viaţa monastică li se pare cu mult mai grea, imposibil de trăit, mai ales datorită exigenţelor ei cu privire la sfinţenie. “Cum să renunţ eu la atâtea lucruri,” îşi spun ei, şi “să-mi pun ţolu-n cap” (ca să redau ad litteram o expresie des folosită de aceştia)? “Nu, eu vreau să mă bucur de viaţă, Dumnezeu nu poate să ceară o asemenea desăvârşire tuturor, şi cu atât mai puţin mie” gândesc ei. “Eu vreau să mă căsătoresc şi să duc o viaţă normală, ca toţi ceilalţi.” Pentru aceştia, căsătoria reprezintă o cale mediocră, cu pretenţii mediocre. Se vede că atitudinea aceasta nu e nouă, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur, marele părinte al Bisericii, a considerat necesar să scrie încă de pe atunci (sec. IV d.Hr.) contemporanilor săi: “Vă înşelaţi foarte gândind că există lucruri cerute laicilor şi altele cerute monahilor: toţi avem de dat aceeaşi socoteală”, deoarece “cei care trăiesc în lume, deşi căsătoriţi trebuie ca în toate celelalte să semene cu monahii”. (1)Mai mult, în Apologia Vieţii Monahale, acelaşi părinte scrie:

Prin urmare, când [Pavel] ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos, şi nu numai pe ucenicii Lui, [adică] pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi susţine că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină deosebită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre. (2)

Iată cât de gravă considera Sfântul Ioan Gură de Aur această eroare, de a crede că laicilor li se cere mai puţin decât călugărilor, încât vede în ea “pricina decăderii morale a societăţii omeneşti”! Şi acest lucru nu e greu de înţeles: să ne imaginăm numai că toţi laicii ar trăi precum călugării. Nu ar fi creştinii cu adevărat “lumina lumii” şi “sarea pământului” (Mat. 5: 13-14)? Nu ar deveni pământul un colţ de rai? Nu s-ar minuna necredincioşii văzând pe creştini, aşa cum se minunau odinioară, în vremea persecuţiilor, exclamând: “Iată cât de mult se iubesc!”?

“Bine,” vor zice unii, “şi celor căsătoriţi li se cere să fie în toate celelalte asemenea călugărilor. Dar cum poate fi asta? În ce fel poate un laic să fie asemenea călugărului? Cum poate mireanul (laicul) să imite pe monah?”

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să clarificăm mai întâi care sunt elementele specifice vieţii monahale. Mai întâi, monahul face trei voturi: de castitate, de sărăcie şi de ascultare. Acestea sunt răspunsul lui la sfaturile evanghelice, şi urmarea acestor sfaturi reprezintă nu o perfecţiune mai mare, ci o cale mai uşoară către perfecţiune (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, IIa IIae, q. 184).

Cei căsătoriţi “vor trebui ca, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-şi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască”, deoarece “cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate” (3).

Totuşi, deşi pentru cei căsătoriţi drumul spre perfecţiune este mai dificil, el nu este imposibil, iar “dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opţiune pe care o folosesc rău în căsnicie” (4).

Pe de altă parte, esenţa celor trei voturi monahale se regăseşte şi în căsătorie: există o castitate specifică vieţii de cuplu (care cere curăţia inimii exprimată prin fidelitate, înfrânare periodică, deschiderea spre procreaţie, etc.); există o sărăcie cerută şi celor căsătoriţi, care trebuie “să se folosească de lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea”, “ca şi cum n-ar stăpâni” (I Cor. 7: 30-31), adică trebuie să-şi păstreze inima dezlipită de cele trecătoare; şi există o ascultare specifică familie, întrucât soţilor li se cere să se supună unul altuia (Ef. 5: 21), şi în mod deosebit soţiilor li se cere să se supună bărbaţilor întru totul (Ef. 5: 24).

În toate acestea monahii pot fi aşadar un model pentru cei căsătoriţi, o icoană permanentă a spiritului evanghelic, o amintire neîncetată a faptului că suntem în lume, dar nu suntem din lume (In. 17: 11; 14), deoarece am murit lumii şi viaţa noastră este Hristos (Col. 3: 3-4).Alte elemente esenţiale vieţii monastice sunt rugăciunea asiduă (personală şi comunitară), lectura cărţilor religioase (Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile sfinţilor, etc.) asceza, pocăinţa, tăcerea şi eventual misiunea. Evident, şi aceste elemente se regăsesc în viaţa de familie. Rugăciunea, fiind “respiraţia sufletului”, este vitală oricărui creştin, şi ea nu trebuie să se limiteze la câteva momente pe zi, ci trebuie să fie neîncetată. După cum spuneau Părinţii, “cine se roagă numai atunci când se roagă nicidecum nu se roagă”. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul, încercând să stabilească pentru laici un echivalent al contemplaţiei monastice, vorbeşte despre trăirea “sentimentului neîncetat al nevăzutei apropieri” (5), sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Laurenţiu al Învierii, “practica neîncetată a prezenţei lui Dumnezeu”.

De asemenea, familia trebuie să se roage şi împreună, asemenea comunităţilor monastice. “Cei ce se roagă împreună rămân împreună”, şi această unire nu poate fi nicicum mai deplină decât atunci când membrii familiei se împărtăşesc cu Hristos din Sfânta Euharistie.Nu voi continua să vorbesc despre regăsirea celorlalte aspecte ale vieţii monastice (lectura religioasă, asceza, pocăinţa, tăcerea şi misiunea) în viaţa celor căsătoriţi, deoarece nu cred că acest lucru prezintă dificultăţi pentru cititor. Aş dori mai degrabă să ating alte puncte pe care le consider foarte importante, şi care ţin de ţinuta morală a călugărului ca model pentru ţinuta morală a familistului. Voi reveni la învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, care scrie:Pavel, adresându-se în epistolele sale bărbaţilor căsătoriţi şi cu copii, le cere să trăiască tot atât de virtuos ca şi monahii. După ce le porunceşte să înlăture din viaţa lor orice lux în îmbrăcăminte, să înlăture mâncărurile bogate şi alese, scrie aceste cuvinte: “Femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte cuviincioasă, cu demnitate şi înţelepciune, nu cu împletituri de păr, cu aur, cu mărgăritare sau veşminte scumpe” (I Tim. 2: 9), iar mai jos spune: “Văduva care trăieşte în desfătare a murit de vie” (I Tim. 5: 6) şi, în sfârşit, mai departe: “Având însă hrană şi îmbrăcăminte, vom fi îndestulaţi cu acestea” (I Tim. 6: 8). Se poate cere de la monahi altceva mai mult decât îndeplinirea acestor porunci? (6)Călugării (şi călugăriţele, bineînţeles), în lepădarea lor de cele lumeşti şi în purtarea lor modestă, nu fac aşadar decât să respecte cuvintele Sfântului Pavel adresate celor căsătoriţi; de aceea ei sunt pentru aceştia din urmă modele de simplitate şi modestie. Sunt călugării îmbrăcaţi cu haine alese? Sunt călugăriţele împodobite cu împletituri, aur, mărgăritare şi veşminte scumpe? Sunt ele “la modă”, cu rochii decoltate, fuste de-o palmă, bluze transparente şi alte soiuri de haine care mai degrabă au ca scop să scoată în evidenţă goliciunea trupului, decât să-l acopere? Nu, cu siguranţă nu. De ce nu imităm atunci cuminţenia hainelor monastice? Ne e teamă mai mult de gura lumii decât de vătămarea sufletului nostru şi a sufletelor altora? Sfântul Ioan Gură de Aur merge chiar mai departe şi spune:

Dacă soţia ta este frumoasă, nu o lăuda pentru asta. Lauda, ura, şi chiar iubirea bazată pe frumuseţea din afară vine din suflete necurate. Caută frumuseţea sufletului şi imită pe Mirele Bisericii. Frumuseţea din afară este plină de vanitate şi frivolitate; îi face pe bărbaţi geloşi şi-i umple de gânduri de poftă. Dar provoacă ea vreo plăcere? Poate pentru o lună sau două, sau cel mult un an, dar nu mai mult; familiaritatea face ca admiraţia să dispară. În acelaşi timp, relele care izvorăsc din frumuseţea cea din afară rămân: mândria, nebunia, dispreţul altora. (…) Caută afecţiunea, delicateţea şi umilinţa într-o soţie; acestea sunt semne ale frumuseţii. (7)

De asemenea, spune Sfântul Ioan, soţul ar trebui el însuşi să-şi sfătuiască soţia “să nu se împodobească cu cercei de aur, lănţişoare pentru gât sau alte bijuterii, sau să-şi adune haine scumpe” (8). Iar soţia va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după distracţii şi desfătări, nu atunci când cere bărbatului bani şi iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuieşte fără sfârşit şi fără socoteală, şi atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai presus de toate lucrurile de pe pământ, când îşi întipăreşte în sufletul său o vieţuire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândeţe, multă modestie, mult dispreţ faţă de bani şi faţă de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: “Dacă avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, avem de toate” (I Tim. 6: 8); când va nutri astfel de gânduri chiar prin faptele sale, când va râde şi nu-i va păsa de moartea trupului, când va spune că viaţa aceasta pământească nu preţuieşte nici două parale, când va socoti, ca şi profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii (Is. 40: 6). (9)

Dar nu este această descriere a soţiei asemenea descrierii unei călugăriţe? Nu poate aşadar o femeie căsătorită să ia o călugăriţă ca model, în ce priveşte modestia şi lepădarea de spiritul lumesc? Sigur că da, şi nu numai că poate, ci chiar trebuie, dacă vrea să urmeze pe Hristos.

Un alt aspect important este participarea la distracţiile lumeşti. Şi aici modelul monastic este de mare ajutor: s-ar duce un călugăr la cutare petrecere?

Ar asculta un călugăr o asemenea muzică?

Ar dansa un călugăr un astfel de dans (asta dacă dansează vreodată)? De ce nu ar face-o?

Oare are un călugăr mai mare nevoie de pacea inimii decât am eu?

Oare are un călugăr mai mare nevoie de tăcere şi rugăciune decât am eu?

Oare trebuie un călugăr să se ferească mai mult de păcat decât mă feresc eu?

Oare am eu mai puţină nevoie de pocăinţă decât are el?

Oare inima mea trebuie să fie mai puţin curată decât a lui? Şi totuşi, vor gândi unii, este exagerat să ceri aşa ceva unui laic. Iată însă ce scria Sfântul Ioan Gură de Aur contemporanilor săi, de parcă ar fi scris pentru noi, cei de acum: Fie ca ei [tinerii căsătoriţi] să evite muzica imodestă şi dansatul care sunt acum aşa de mult la modă. Sunt conştient că mulţi oameni gândesc că sunt ridicol pentru că dau un asemenea sfat; însă dacă mă ascultaţi, veţi înţelege cu atât mai mult cu cât timpul trece avantajele unui stil sobru de viaţă. Atunci nu veţi mai râde de mine, ci veţi râde mai degrabă de felul în care oamenii trăiesc acum, ca şi nişte copii prostuţi sau oameni beţi. Care aşadar este datoria voastră? Îndepărtaţi din vieţile voastre această muzică ruşinoasă, imodestă şi satanică, şi nu vă asociaţi cu oamenii cărora le place această distracţie dezmăţată. (10)De asemenea, vorbind despre aceleaşi petreceri prilejuite de nunţi, acelaşi sfânt spune:Cămilele şi catârii se comportă într-un mod mai decent decât unii oameni la petrecerile de nuntă. Este căsătoria o comedie? Este o taină, o imagine a ceva cu mult mai măreţ. (…) Când soseşte beţia, curăţia pleacă. Unde este vorbire murdară, diavolul este întotdeauna doritor să-şi aducă propriile lui contribuţii. Sau voi celebraţi taina lui Hristos cu o distracţie ca aceasta, invitând pe diavol? Sunt sigur acum că v-am ofensat. Râdeţi de mine când vă mustru şi spuneţi că sunt prea auster. Aceasta este doar o altă dovadă a modului vostru pervers de vieţuire.

Se vede aşadar că sfântul era conştient de şocul pe care cuvintele lui îl vor produce asupra auditoriului de atunci, iar eu, la rândul meu, sunt conştient de şocul pe care îl vor produce asupra cititorilor de astăzi. Dar această conştientizare nu face decât să mă convingă şi mai mult de necesitatea repetării acestui adevăr. Viaţa monahului reprezintă astfel un punct de orientare vital pentru viaţa zbuciumată a laicului, o icoană a vieţii lui Hristos care ne-a lăsat pildă, ca să păşim pe urmele Lui (I Petr. 2: 21).

Atât monahul, cât şi cel căsătorit, sunt chemaţi la o dăruire completă de sine lui Dumnezeu, dăruire care nu trebuie aşadar să difere în intensitate, ci doar în modul în care se face. Monahul se dăruieşte în mod direct lui Hristos, într-un “maximalism eshatologic” (11), pe când cel căsătorit se dăruieşte lui Hristos prin celălalt, care este “semn al prezenţei Sale” (12). Dăruirea aceasta mediată, specifică vieţii celor căsătoriţi, nu ştirbeşte cu nimic intensitatea dăruirii soţilor faţă de Dumnezeu: “ei sunt tocmai ca Isus Hristos care, unit cu Mireasa Lui, Biserica, nu este mai puţin unit cu Tatăl Său” (13). Atât pentru monahi, cât şi pentru cei căsătoriţi, Hristos rămâne Mirele sufletului (Mat. 25: 6), iar în veacul viitor oamenii “nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu” (Mat. 22: 30), ori altfel spus, ca monahii. De aceea, în perspectiva eternităţii, orice om este un monah în devenire."

Note

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola către Evrei, 7, 4. Cf. Omilie la Epistola către Efeseni, 20.
2. Idem, Apologia Vieţii Monahale, 14, 11.
3. Ibidem, 15, 3.
4. Ibidem, 3, 14.
5. Vezi Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Edit. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 91.
6. Ibidem, 14, 4.
7. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
8. Ibidem.
9. Idem, Despre Feciorie, 47, 1.
10. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
11. O formulare folosită de Paul Evdokimov în mai multe din cărţile sale.
12. Din rugăciunea de binecuvântare a mirilor în ritul Roman.
13. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie despre căsătorie, 3, citat în Paul Evdokimov, op. cit., p. 73.