În una din predicile sale despre Cruce, un episcop armean, Atanasie, folosea următoarea formulă: De veritate sanctae crucis (Despre adevărul sfintei Cruci)[1]. El foloseşte cuvântul adevăr în sensul ioaneic de cuvânt revelator: Crucea trădează revelarea dragostei lui Dumnezeu pentru oameni.

Episodul Golgota (19,16-37) al Evangheliei după Ioan prezintă punctul culminant al Patimilor lui Cristos. Exegeţii semnalează faptul că descrierea Patimilor Mântuitorului, aşa cum ni le prezintă cea de-a patra Evanghelie, sunt construite pe principiul unităţii locului unde se desfăşoară acţiunea: grădina Gheţimani, palatul lui Ana, pretoriul şi Golgota. Episodul Golgota, spre deosebire de celelalte episoade, nu ne prezintă o mişcare internă; totuşi autorul evangheliei mută acţiunea pe Calvar prin intermediul Drumului Crucii.

I. de la Potterie împarte secţiunea 19,16-37 în cinci episoade, care nu sunt neapărat fidele ordinii temporale[2]:

1. titlul de pe Cruce (19,19-22);

2. cămaşa necusută (19, 23-24);

3. maternitatea spirituală a Mariei (19,25-27);

4. moartea lui Isus (19,28-30);

5. sângele şi apa (19-31-37).
Read More


In lucrarea de fata mă voi opri asupra celui de-al doilea episod: cămaşa necusută (Io 19,23-24).

O confruntare cu Evangheliile sinoptice pune în lumină diferenţe şi asemănări, ce ilustrează concepţia ioaneică cu privire la teologia ce ne este propusă. Sinopticii amintesc despre împărţirea hainelor între soldaţi, însă, spre deosebire de cea de-a patra evanghelie, îi dedică doar un scurt verset[3]. Important este faptul că atât Matei, cât şi Ioan folosesc două verbe: „a împărţi” şi „a arunca sorţi”. În Evanghelia după Matei ambele verbe au acelaşi complement: hainele. Iar după ce l-au răstignit au împărţit veşmintele sale, aruncând sorţi. (Mt 27,35). Aceasta corespunde cu Psalmul 22, la care se referă sinopticii şi pe care Ioan îl citează ad literam: Împărţit-au hainele mele loruşi, iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.

În limba greacă, la fel ca în ebraică, sunt folosite două sinonime pentru a indica aceeaşi realitate: ta himatia (haină), la plural himation (haine) şi ton himatismon, care este un substantiv singular colectiv cu acelaşi înţeles de haină. În expunerea sa Ioan prezintă această realitate într-un mod cu totul diferit decât Matei. El distinge hainele, care sunt împărţite de soldaţi, de cămaşă. Acestei cămăşi evanghelistul îi acordă o atenţie particulară, îndemnându-l pe cititor să-i descopere încărcătura simbolică şi teologică ce o ascunde.

Între exegeţi ia naştere o polemică în ceea ce priveşte mesajul teologului Ioan. Voi aminti două interpretări contradictorii: una recunoaşte în cămaşa cusută dintr-un singur fir un simbol al caracterului sacerdotal al lui Isus; cealaltă vede în ea un simbol al unităţii Bisericii.

Atât I. de la Potterie, cât şi Raxmond Brown reţin faptul că simbolul sacerdotal nu este fondat din două motive:

1. această interpretare are la bază un text din Iosif Flavius din sec. I, unde acesta descrie haina marelui preot, care prezintă deosebiri faţă de cămaşa lui Isus: cea a marelui preot era ţesută din stofă, de gală, purtată peste celelalte haine, în timp ce cămaşa lui Isus era simplă, haina intimă a omului de rând;
2. teologia sacerdotală a lui Isus nu este ioaneică. Tematica lui Isus Marele Preot, aşa cum o găsim în Scrisoarea către Evrei, nu prezintă o prioritate, teologia ioaneică fiind o teologie a revelaţiei şi nu trebuie completată de o teologie a sacrificiului. Crucea nu poate şi nu trebuie eliminată, însă în concepţia lui Ioan ea trebuie integrată şi interpretată în lumina revelaţiei.

A doua interpretare care descoperă în cămaşa necusută simbolul unităţii Bisericii pare mai plauzibilă d.p.d.v. al exegetului. Aubineau, exeget francez, într-un articol despre tradiţia patristică referitoare la Io 19,23-24, scria: este evident că mesajul fundamental al tradiţiei cu privire la cămaşa lui Cristos se referă la unitatea Bisericii[4]. O analiză atentă a textului ne poate conduce spre o astfel de interpretare.

Aşa cum am amintit mai sus, sunt folosite două verbe: a împărţi şi a arunca sorţi. În greacă este întâlnit verbul scizo, a divide, a împărţi, de unde şi substantivul schismă. Acest termen îl regăsim în mai multe locuri în Evanghelia după Ioan: Din nou s-a făcut dezbinare între iudei (Io 10,19), apoi înainte de a se împlini ceasul lui Isus, poporul era împărţit în privinţa lui Isus; după Înviere, pe Marea Tiberiadei, evanghelistul aminteşte că mreaja în care au fost prinşi cei 153 de peşti, în ciuda greutăţii, nu s-a rupt, nu s-a dezbinat.

În faţa temei unităţii, ce ocupă un spaţiu substanţial în teologia ioaneică, este aşezătă ideea contrară, cea a împărţirii, a diviziunii. A fi împărţită este lucrul cel mai grav ce s-ar putea întâmpla cu Noul Popor al lui Dumnezeu. Însă Cămaşa lui Isus nu a fost împărţită.

Trebuie semnalat faptul că în întreaga tradiţie patristică cămaşa necusută a lui Cristos simbolizează unitatea Bisericii. Este faimos textul lui Ciprian: Sacramentul unităţii, uniunea nevăzută, este prezentă în evanghelie: cămaşa Domnului nostru Isus Cristos nu este nici împărţită, nici ruptă, ci sunt aruncaţi sorţi pentru a şti cine se poate îmbrăca în Cristos. Cămaşa trebuie să rămână intactă; trebuie păstrată ca un bine personal. Nu se poate avea cămaşa lui Cristos dacă se ajunge la împărţirea Bisericii lui Cristos. Iată cum cămaşa lui Isus este simbolul Bisericii Lui. Integritatea sa este un simbol al faptului că în Biserică nu pot exista diviziuni. Sf. Augustin scria: Hainele lui Cristos împărţite în patru părţi prefigurează Biserica sa distribuită în patru părţi, adică împrăştiată în toată lumea…gradual ea realizează prezenţa într-un singur întreg…în ceea ce priveşte cămaşa pentru care au fost aruncaţi sorţi, ea înseamnă unitatea tuturor părţilor, sudate împreună de legătura iubirii.

În următoarele rânduri, aplicând metodele exegezei moderne, voi încerca un răspuns la ceea ce reprezintă rolul dublu pe care-l joacă simbolul împărţirii hainelor în patru părţi si cel al cămăşii cusute într-un singur fir. Pentru început să descoperim care este structura profundă a gândirii lui Ioan. Evanghelistul ne redă mai întâi profeţia lui Caiafa: Voi nu vă pricepeţi la nimic; nici nu cumpăniţi cu mintea că mai de folos ne este să moară un om pentru popor decât tot neamul să ne piară. (Io 11,49-50), iar Ioan comentează acest text în următorul fel: Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci arhiereu fiind al anului aceluia a profeţit că Isus avea să moară pentru neamul lor. Şi nu numai pentru neamul lor, dar şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi (Io 11,51-52). „Locul” unic în care sunt adunaţi laolaltă fiii lui Dumnezeu cei risipiţi este însuşi Mântuitorul Isus Cristos înălţat pe lemnul Crucii în care cei ce cred sunt uniţi: Iar eu când voi fi înălţat de pe pământ îi voi trage pe toţi la mine (Io 12,32). Ar fi cel puţin ciudat dacă Ioan nu ar reveni asupra temei adunării laolaltă a fiilor lui Dumnezeu cei risipiţi, deoarece a amintit această profeţie a lui Caiafa la începutul descrierii Patimilor: Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor (Io 18,14). Acest fapt ne arată că Ioan reia intenţionat această profeţie pentru a o pune într-o imediată legătură cu simbolul cămăşii ţesute dintr-un singur fir. Să ne oprim pe scurt asupra acestei legături.

După cum bine ştim în această scenă accentul este pus pe cuvintele ce redau ideea de parte şi de diviziune. În capitolul 19, v. 23 întâlnim cuvântul grecesc meros, parte; iar în versetul următor întâlnim verbul scizo, împărţire. Apoi, în prima parte a v. 23 Ioan ne spune că hainele lui Isus au fost împărţite în patru părţi, revenindu-i fiecărui soldat câte o parte. În cea de-a doua parte evanghelistul pune accentul asupra cămăşii fără cusătură, de sus ţesută în întregime, ce nu este sfâşiată de soldaţi, ci pentru ea sunt aruncaţi sorţi. Apare astfel o tensiune dialectică între împărţirea hainelor şi nesfâşierea cămăşii a cărei semnificaţie teologică este deosebit de bogată şi care, aşa cum am văzut, nu a scăpat reflexiei Sfinţilor Părinţilor, care au aplicat-o tainei Bisericii.

Ar fi potrivit acum să mai amintim un ultim amănunt de ordin exegetic ce confirmă într-un oarecare fel cele spuse mai sus. Din textul în lb. greacă reiese cu limpezime că ultimele cuvinte ele v. 24 –aşadar ostaşii aceasta au făcut- sunt legate de primele cuvinte ale versetului următor: Şi stăteau lângă crucea lui Isus mama lui şi sora mamei lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena Io 19,25). Ceea ce au făcut soldaţii în v. 24 ne apare acum ca o prefigurare şi o vestire a ceea ce are loc în realitate în v.25. De la prefigurare se trece la realitate: cămaşa fără cusătură a lui Isus este simbolul poporului mesianic neîmpărţit, care îşi regăseşte unitatea.

Iată cum aceste idei puse în lumină de exegeza contemporană nu fac altceva decât să confirme ceea ce Biserica în săptămâna patimilor cântă: Acum s-a apropiat ceasul să fiu prins şi să fiu dat morţii de mâinile celor fărădelege; şi toţi vă veţi risipi lăsându-mă pe mine, însă vă voi aduna iarăşi ca să mă vestiţi pe mine iubitor de oameni.

În loc de concluzie, aş îndrăzni următoarea întrebare: cine ne va ierta nouă păcatul sfâşierii lui Cristos?

Pr. Toader DULAU

[1] Analecta bollandiana, Bruxelles, 90 (1972), p. 73.

[2] I. de la POTTERIE, La Passione di Gesu’ secondo il Quarto Vangelo, Marietti, Genova 1986, p. 101.

[3] Marcu, de exemplu, scrie: Şi l-au răstignit şi au împărţit între ei hainele lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia. (15,24)

[4] M. AUBINEAU, La tunique sans couture du Christ,Exégèse patristique de Jean 19,23-24 în „Kyriakon”, I, Munster 1970, pp 100-127.