Datorită valenţei sale storiosofice, actul de adeziune a lui Ivanov la Biserica Catolică nu constituie o chestiune deosebită de alegere a confesiunii, ci este mai de grabă un simplu episod din istoria catolicismului sau al „latinofiliei” ruseşti. În Rusia, şi în mod particular pentru Ivanov, problematicele inerente Bisericii nu intrau în sfera importantelor dezbateri religioase, ci mai curând indicele unei orientări culturale bine precizat. În actul din 17 martie 1926, a fost folosită o formulă tratată de Rusia şi Biserica Universală. O formulă ce, în contextul general al ideilor lui Soloviov, constituie o tentativă de sinteză a tradiţiei spirituale şi culturale orientale cu cea occidentală . Pe de altă parte sunt menţionateşi tentativele opuse, practicate în particular de eurasişti. Poziţiile lor sunt bine expuse în Rusia şi lumea latină, operă publicată în 1923 de G. Vernadskij. Titlul însuşi Rusia şi lumea latină, indică o poziţie polemică în confruntare cu opera lui Soloviov, Rusia şi Biserica Universală. Proiectele ecleziologice ale gânditorului grec sunt, de fapt, supuse criticelor feroce.

Actul împlinit de Ivanov în 17 martie 1926 este rezultatul a cei peste treizeci de ani de reflexie asupra problemei unirii Bisericilor. De mai multe ori, de fapt, a participat la discuţii şi dezbateri dedicate acestei probleme. Amintim de exemplu întâlnirea de la începutul secolului în apartamentul petroburghezului K. Erberg cu I. A. Dejbner, sacerdot uniat, şi părintele Leonid Fedorov, eminent activist catolic[1]. Menţionăm faptul că, începând din 1921, Fedorov a îmbrăcat povara exarhului catolicilor ruşi de rit bizantin (în 2001 a fost proclamat fericit).

Fiica poetului a fost martor al convertirii tatălui în bazilica San Pietro. Mulţumită memoriilor sale, scrise pe la începutul anilor opzeci, astăzi dispunem de o descriere a modalităţilor de desfăşurare a actului. Potrivit mărturiei sale, Ivanov insistă ca în rit să fie folosită „formula lui Soloviov”, care suscită o anume tulburare în internul congregaţiei vaticane; cu toate acestea „într-un oarecare fel totul se aplană în ultimul moment”[2]. În orice caz, din memoriile Lidiei Ivanova nu este clar de ce formulă se tratează în relitate.

Originalul formulei sus menţionate s-a păstrat în arhivele Congregaţiei Vaticane pentru Bisericile Orientale (Congregazione Chiesa Orientale, Comissione per la Russia, n. 378/28). Aici formula este anexată cererii trimise de însuşi Ivanov Congregaţiei din 14 martie 1926; totuşi, pe spatele fiecărui document sunt propuse soluţii şi notiţe, care permit reconstituirea şirului evenimentelor.

În 14 martie 1926 Ivanov adresează Congregaţiei cererea oficială pentru că i-a fost permis „să se unească Bisericii Catolice după ritul ruso-bizantin” şi să-şi mărturisească credinţa după formula lui Vladimir Soloviov[3]. Pentru celebrarea ceremoniei, poetul l-a ales pe părintele Vladimir Abrikosov, un preot catolic de rit bizantin, originar din Moscova, expulzat din URSS în 1922.

Congregaţia Orientală, socotind că nu este competentă să ia o decizie cu privire la astfel de situaţii, încredinţează soluţionarea problemei Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Sfântul Oficiu. Printre îndatoririle acestei congregaţii se numără şi menţinerea şi răspândirea învăţăturii credinţei şi moralei în întreaga lume catolică; în mod particular Sfântul Oficiu compunea şi modifica, în funcţie de necesităţile impuse de situaţie, formulele potrivite pentru mărturisirea credinţei. În 1926 făceau parte din congregaţie însuşi papa, în calitate de prefect sau de cap, nouă cardinali şi alte circa treizeci de persoane, în calitate de membri responsabili[4]. Deciziile particulare importante erau luate colegial. Totuşi, din punct de vedere juridic, decizia unui singur membru echivala cu o decizie luată de întreaga congregaţie: astfel s-a întâmplat şi în cazul lui Vjaceslav Ivanov.

Din rezoluţia Sfântului Oficiu, mai exact din ultima însemnare, aflăm faptul că formula lui Soloviov este recunoscută şi validată. Acest rezultat, sau însuşi faptul că autorităţile religioase romane, în 1926, au luat o decizie de acest fel, dintr-o serie de raţionamente, nu ne poate lăsa decât perplecşi. Aşa cum reiese din documentele devenite accesibile în perioada recentă, o bună parte a clerului catolic, la începutul anilor douăzeci, până aproape de Conciliul Vatican al doilea, era destul de precaut în confruntările cu creştinismul de tip ruso-bizantin. Nu făceau altceva decât să denunţe erorile istorice ale acelora ce pentru ei erau „schismatici”, ortodocşii. Preferau să facă prozelitism cu orice preţ, decât să dialogheze de la egal la egal cu partea opusă; de altfel ritului bizantin nu-i era recunoscută aceeaşi demnitatea cu cea a ritului latin. Caracteristică, din acest punct de vedere, este figura episcopului de Herbigny, în anii douăzeci secretar al comisiei papale Pro Rusia, cu atât mai mult personaj cheie în condiţionarea politicii externe a Vaticanului cu Estul[5]. Decizia Sfântului Oficiu este aşadar împotriva tendinţei dominante. Să revenim acum la „formula lui Soloviov” folosită de Ivanov: „Ca şi membru al adevăratei şi venerabilei Biserici Ortodoxe orientale sau greco-ruse, ce nu vorbeşte prin vocea sinodului anticanonic, nici prin intermediul slujbaşului puterii seculare, ci prin vocea marilor săi Părinţi şi Doctori, recunosc ca şi judecător suprem în materie de religie pe acela care a fost astfel recunoscut de Sfântul Irineu, Sfântul Dionigie cel Mare, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ciril, Sfântul Flavian, Fericitul Teodoret,Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Ignaţiu ecc., adică pe Apostolul Petru, care trăieşte prin succesori să şi nu a înţeles în zadar cuvintele: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea. Întăreşte-i pe fraţii tăi. Paşti oile mele, paşte mieluşeii mei. Amin. Eu recunosc toate dogmele şi definirile Bisericii Romane, şi în această adevărată credinţă, pe care o mărturisesc liber, vreau cu ajutorul lui Dumnezeu să rămân până la ultima suflare a vieţii mele. Aşa să fie. (RIA 1,p. 561).

Precum se observă, în substanţă Ivanov nu face decât să citeze ad literam, însă în limba italiană, o formulă tratată de Rusia şi Biserica Universală a lui Soloviov, operă ce datează din 1889, care are pentru noi o semnificaţie particulară[6]. Adevărul este că atunci când însuşi Soloviov la 8 februarie 1986 a aderat la Biserica Catolică, această formulă nu a fost pronunţată: el a citit în limba slavonă bisericească mărturia de credinţă de la Conciliul din Trento, sau Crezul cu Filioque[7]. Şi în acest caz o excepţie a dreptului canonic roman. Acesta din urmă, pe vremea aceea, cerea tuturor celor ce îmbrăţişau Biserica Romană, ortodox sau protestant, actul de renunţare, sau recunoaşterea faptului că nu există mântuire în afara Bisericii Romane, şi de căinţă pentru propriile greşeli confesionale precedente[8].

In realitate ,aşa cum reiese din declaraţiile părintelui Toltoj şi alţii,Soloviov nu a pronunţat nici un act;in acelaşi timp, rămânând la mărturia cardinalului Rampolla, ritul lui Soloviov ,,in toate detaliile sale” fu aprobat personal de Papa Leon al XIII-lea[9].

Şi mai semnificativ este faptul că Ivanov în 17 martie 1926 nu a reprodus simplu procedura urmată de Soloviov în 8 februarie 1896,ci a folosit formula luată din La Russia e la Chiesa Universale.O astfel de formulă este un extras ideologic sui generic alîntregii opere.Este aşezată ca si concluzie la introducere.Ea unifică imaginile şi simbolurile folosite in operă,dintre care amintim:,,rocă”, ,,piatră”. O opera ce are nu doar caracter polemic, ci artistic: autorul povesteşte legende antice, inventează parabole filozofice, recurge la jocuri de cuvinte rafinate (,,L’alliance du Bas-Empire avec la Basse-Eglise”, ,,Quelle est votre parole, o, peuples de parole”). Lista Parinţilor Bisericii bizantine,la a căror autoritate apelează formula,ne trimite la introducere, unde Soloviov tratează figurile apărătorilor ,,de ordin bisericesc universal impotriva atentatelor cezaropapismului si ale forţelor naţionaliste”.

Soloviov declară deci, in anul 1889,că Biserica in experienţa sa intrinseacă este UNA acum si totdeauna. (amintim că această părere, fară a face referire la Solvev, a stat la baza interventiei părintelui V. Borovoj, in anul 1997 , la adunarea Comisiei teologice Sinodale a Bisericii Ortodoxe Ruse: ,,Sudiind istoria, merită considerat faptul că acest eveniment [schisma din 1054] reprezintă momentul de despărtire definitive între Biserici. De fapt in 1054 s-a constatat doar o intrerupere a rapoartelor intre cardinalul Umberto si Patriarhul Mihai Cerularie; această ruptură nu i-a implicat pe nici unul dintre Patriarhii orientali, nici nu interesa dreptul canonic”[10]). Viitorul Europei este văzut de Soloviov ca o unire egală intre tradiţii: tradiţia orientală şi cea occidentală, fară nici un ,,latino-centrism”. Iată cum L. Müller rezuma sensul utopiei luiSlovev: ,,Soloviov este primul care,in numele sutelor de milioane de ruşi, potrivit convingerii sale, face ceea ce poporul rus şi imparatul lor ar fi trebuit să o facă”[11].

În ansamblul situaţiei ultimului deceniu al secolului XIX aceasta constituia indiscutabil o actiune pur simbolică. Aşa cum se ştie, Soloviov, în viaţă, nu a trezit interes prin ideile sale, nici în Orient, nici în Occident; chiar şi Ordiul Iezuiţilor a arătat puţin interes pentru opera sa. Proclamând egalitatea între cele două Biserici în faţa Adevărului a trezit o oarecare nelinişte atât în capitala rusă, cât şi la Roma. După moartea lui Soloviov doar V. Ivanov şi E. N. Trubeckovj a susţinut poziţia culturală şi ecclezială a filosofului rus. În culegerea Su Vladimir Soloviov ,1911, Bulgacov scria: ,,Soloviov nu este nici un filo slav, nici un occidentalist, nici ortodox, nici catolic, ci în toată viaţa sa a stăpânit în Biserica Universală. Problema fundamentală pentru Soloviov, a cărei rezolvare i-a îmbătat întreaga viaţă, era problema Orient şi Occident, unificarea celor două lumi în umanitaea universală, creştină”[12].Părintele Sergij Bulgakov, la începutul anilor douăzeci ai secolului XX, s-a interesat de ideea unirii cu Roma, dedicând acestei probleme opera Preso le mura di Chersoneso (1923). Totuşi, plecând de aici, judeca sever în 1924 poziţia lui Soloviov şi actul săvârşit în 8 mai 1896: ,,A avut îndrăzneala să încerce să depăşească graniţa dintre ortodoxie şi catolicism, pentru a trăi din plin viaţa religioasă atât a uneia, cât şi a celeilalte. Soloviov a sărit peste ceea ce canoanele interzic, atât în lumea catolică, precum şi în cea ortodoxă. Ca urmare catolicii îl consideră catolic, iar pentru ortodocşi el rămâne ortodox[13]. În 1933 însă, reflectând asupra drumului ce ar duce la apropierea dintre Orient şi Occident, Bulgakov, în virtutea viziunii sale cu privire la viitorul Bisericii, găseşte modul de a justifica actul lui Soloviov: ,, El voia să arate şi să recunoască faptul că unitatea Bisericilor în plinătatea vieţii date de Dumnezeu este reală şi posibilă, dar nu fu înţeles, deoarece a anticipat vremurile”[14]. L. Müller a dezvoltat ulterior acest concept, afirmând că în 8 februarie 1896, Soloviov a înfăptuit un act inadmisibil atât în ambientul dreptului canonic catolic, cât şi în cel ortodox: s-a proclamat membru a două biserici, separate una de cealaltă de o schizmă aproape milenară, în contradicţie una cu cealaltă prin doctrinele lor. A dorit să înfăptuiască pentru sine, mergând înaitea vremurilor, reunificarea Bisericilor”[15].

Ivanov s-a decis deci să pronunţe cu voce ridicată formula analizată în opera lui Soloviov în însăşi centrul lumii catolice, în bazilica San Pietro. Este importantă decizia sa de a nu schimba nici un cuvânt din formula lui Soloviov: îi permitea ca formula să rămână neschimbată în ciuda realităţii istorice. În formulă se spune de fapt, că Biserica Ortodoxă Orientală ,,nu vorbeşte prin graiul Sinodului anticanonic, nici prin funcţionarii puterii seculare”, în Rusia sovieticilor existând un şef-procuror al Sinodului şi puterea supremă o deţinea tutorul local al Patriarhatului. În mod evident, Ivanov vedea în formulă tot respectul datorat spusei lui Soloviov, legătura simbolică ce-l unea cu Soloviov şi intrarea filosofului în ,,Biserica Universală”. Cazul lui Ivanov, spre deosebire de cel al lui Soloviov, se caracterizeză printr-un element ulterior de mare relevanţă: în 1926 formula lui Soloviov a fost recunoscută ca fiind validă de către autoritatea bisericească romană şi răsună în mijlocul bazilicii San Pietro. Reacţiile contemporanilor la actul lui Ivanov la 17 martie 1926 nu au fost numeroase. Amfiteatrov fu unul dintre primii care au anunţat în paginile cotidianului de Varşovia ,,Ya svobodu!”, în nr. din 3 aprilie1927. Ştirea era însoţită de un comentariu, potrivit căruia trecerea lui Ivanov la cultul catolic ar fi fost necesar poetului la finalul propriei cariere in Italia, sau pentru a reuşi să obţină o împuternicire în cadru ordinariatului clerical.