I. INTRODUCERE

OPERA IOANEICĂ – note indroductive de exegeză

Opera ioaneică a constituit în special în epoca modernă un motiv de dispută între şcolile de exegeză catolice şi cele protestante. Odată cu apariţia şi importanţa dobândită  în exegeză a metodei istorico-critice, datorită îndeosebi contribuţiei şcolilor protestante, opera ioaneică nu va mai fi interpretată conform normelor tradiţionale. Apar astfel comentariile lui Hoskyns, Bultmann, Dodd, Barrett, pe care episcopul John A. T. Robinson le numeşte un nou mod de a vedea. Aceste comentarii vor sta la baza noii ezegeze ioaneice[1] dând naştere astfel deja cunoscutelor opere ale lui Brown, J. O. Tuni, X. Alegre, I. de la Potterie etc.

Sfânta Tradiţie îi atribuie lui Ioan, fiul lui Zebedeu, unui dintre cei doisprezece apostoli, cinci opere: Evanghelia, Întâia scrisoare, A doua scrisoare, A treia scrisoare, Apocalipsa. Astăzi aceste cinci opere sunt cuprinse în ceea ce noi numim corpus ioaneum. Importanţa lor constă nu atât în extinderea literară, cât în densitatea teologică şi spirituală, aceasta din urmă având un rol hotărâtor în evoluţia vieţii spirituale a comunităţilor creştine din toate timpurile[2].

Diferenţele care există intre operele ioaneice sunt legate în special de genul literar:

*Evanghelia, deşi prezintă o serie de particularităţi spre deosebire de sinoptici, se încadrează în acelaşi gen literar: o mărturie asupra vieţii lui Isus în lumina misterului pascal;

*Întâia scrisoare are valoarea unei scrisori circulare, fiind lipsită de formule epitolare uzuale şi prezentându-se adesea ca o exortaţie;

*A doua scrisoare are aspectul unui bilet: este foarte scurtă (are doar 13 vv.), având totuşi forma unei scrisori adevărate şi fiind adresată …către aleasa doamnă şi copiii săi, pe care îi iubesc în adevăr (2Ioan 1,1)[3].

*A treia scrisoare, deşi din punct de vedere formal asemănătoare celei de-a doua, ea este adresată unei singure persoane: …către iubitul Gaiu, pe care îl iubesc în adevăr (3Ioan 1).

*Apocalipsa urmează linia apocalipselor iudaice (de exemplu Daniel), dar cu noutăţi sclipitoare: sensul istoriei nu este dezvăluit de evenimente viitoare, ci de unul trecut, adică Naşterea, Moartea şi Învierea lui Isus.
II. CUPRINS
II.1. A PATRA EVANGHELIE
II.1.a. Autorul

A patra evanghelie continuă să atragă atenţia cititorilor prin originalitatea sa. Pe zidurile unei antici biserici din Efes a fost identificată următoarea rugăciune: Doamne, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, şi Sf. Ioan evanghelistul şi teologul său, vino în ajutorul meu, servul tău păcătos[4].

Pare surprinzător faptul că Ioan este numit evanghelist şi teolog. De fapt aşa cum mărturiseşte Procopiu din Cezareea în De aedificiis în 558, biserica era dedicată lui Ioan teologul deoarece el vorbea despre Dumnezeu dincolo de orice  posibilitate de natură umană[5].

Cu mult timp înainte de mărturia lăsată de Procopiu, Irineu,  în cartea sa Împotriva ereziilor, scrisă în jurul anului 180, în perioada în care îşi exercita episcopatul la Lyon, ne spune că apostolul Ioan a scris Evanghelia sa la Efes. Mărturia aceasta este cu atât mai preţioasă cu cât Irineu l-a cunoscut pe Policarp, episcopul Smirnei,(+155 ca martir), care la rândul lui l-a cunoscut pe apostolul Ioan, mort la Efes pe timpul împăratului Traian (98-117)[6]. Mărturii de acest tip găsim în operele primilor sciitori creştini, adunate în comentariile lui Bernard şi Barrett[7].

Una dintre caracteristicile principale ale celei de-a patra evanghelie este aceea de a prezenta un discipol particular, fără să-i menţioneze numele. Acesta ocupă un rol important şi este numit discipolul pe care Isus îl iubea. Aşa cum am încercat să prezentăm opiniile câtorva Sf. Părinţi, este evident faptul că exegeza tradiţională a recunoscut în persoana discipolului ales, indentificat cu Ioan fiul lui Zebedeu, autorul celei de-a patra evanghelie.

Există cinci texte – toate cuprinse în ce-a de-a doua parte a evangheliei – care menţionează prezenţa discipolului ales: 13,23[8]; 19,26[9]; 20,2.3.4.8[10]; 21,7.20[11]; 21,24[12]. După o scurtă analiză exegetică a textelor menţionate putem trage următoarele concluzii despre discipolul al cărui nume nu este menţionat: este discipolul iubit de Isus ; este cel care şi-a odihnit capul pe pieptul lui Isus la Cina cea de Taină; îl găsim alături de mama lui Isus sub Cruce, când este încredinţat Mariei ca şi fiu, iar ea îi este prezentată ca mamă; împreună cu Petru primeşte de la Maria Magdalena vestea despre mormântul gol al Mântuitorului, fuge şi ajunge înaintea lui Petru la mormânt, dar nu intră înaintea lui; vede şi apoi crede; după Înviere este el cel care îl recunoaşte pe Isus ca Donm şi îl urmează; este discipolul care mărturiseşte şi scrie.

Alături de textele care vorbesc explicit despre acest discipol particular, există alte doua texte care pot fi legate de persoana discipolului anonim:

*18, 15-16, unde se vorbeşte de un alt discipol. Faptul că nu este menţionat numele său, ci doar numit un alt discipol, ca şi în 20, 2.3.4.8, ne determină să credem că este acelaşi discipol care a fost identificat cu discipolul iubit de Isus[13];

*1, 35.40, unde se vorbeşte despre doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul ca fiind primii care îl urmează pe Isus. Unul dintre ei este numit Andrei, celuilalt nefiindu-i menţionat numele[14]. În lumina acestui text discipolul ales pare să fii fost un urmaş al lui Ioan Botezătorul şi deci  unul dintre primii care l-au urmat pe Isus.

În urma celor spuse ne putem pune cel puţin trei întrebări:

1. Este vorba despre un personaj istoric sau unul simbolic?
2. Ar trebui ca acest personaj să fie identificat cu Ioan, fiul lui Zebedeu?
3. Ar trebui să fie identificat cu evanghelistul?[15]

Vom încerca să ne oprim asupra celei de-a treia întrebări.

Pentru a putea înfrunta această problemă este necesar să subliniem importanţa pe care autorul celei de-a patra evanghelii o atribuie mărturiei, adică ceea ce s-a scris pentru menţinerea credinţei în Isus, fiul lui Dumnezeu. Cel care scrie, mărturiseşte ceea ce a văzut, deci ştie că spune adevărul[16]. Evanghelia se sprijină pe această mărturie: Acesta este discipolul care dă mărturie despre acestea şi care le-a scris, iar noi ştim că mărturia lui este adevărată (21, 24). Aşadar discipolul ales este prezentat de redactorul cap. 21[17]ca fiind autorul evangheliei, poziţia sa de martor ocular atribuindu-I autoritate în cele relatate în evanghelie.

Ca o concluzie putem afirma că discipolul iubit este deci autor al evangheliei ca şi origine a tradiţiei transmisă în evanghelie. Mărturia discipolului iubit şi interpretarea sa în ceea ce priveşte viaţa lui Isus constituie fundamentul celei de-a patra evanghelie. Problema autorului celei de-a patra evanghelii nu este încă clarificată, singura certitudine fiind că discipolul ales a avut o influenţă notabilă în compoziţia textului. Chiar dacă datele Tradiţiei cu privire la autor - care afirmă că autorul evangheliei este Ioan, unul din cei doisprezece apostoli, fiul lui Zebedeu - sunt puse în criză de ultimele descoperiri ale exegezei moderne, mesajul evangheliei rămâne plin de încărcătură spirituală şi teologică pentru creştinii din toate timpurile.

II.1. b. Particularităţile celei de-a patra evanghelie

Aşa cum am precizat în introducere, evanghelia prezintă o serie de particularităţi spre deosebire de sinoptici. D. F. Srtauss - datorită stilului monolitic ca una dintre caracteristicile evangheliei - compara cea de-a patra evanghelie cu cămaşa fără cusătură a lui Isus. Însă studiul stilului şi al expresiilor specifice lui Ioan se impune gradual[18]. Toate caracteristicile ioaneice contribuie la ceea ce exegeza numeşte originalitatea ioaneică. Multe sunt ipotezele formulate pentru a explica originalitatea ioaneică. Dintre acestea trei merită semnalate: epoca tardivă de compunere, gnosticismul, operă eterodoxă.

*Epoca tardivă de compunere: potrivit acestei opinii opera ioaneică este una tardivă. Datorită acestui fapt a fost considerată un supliment şi o reelaborare a sinopticilor, Ioan neavând nici o valoare din punct de vedere istoric. Critica adusă acestei ipoteze pleacă de la data de compoziţie a evangheliei, considerându-se că aceasta a fost scrisă în jurul anului 90. În ceea ce priveşte legătura cu sinopticii merită semnalată intervenţia lui Brown: …în cea mai mare parte a materialului narativ comună lui Ioan şi sinopticilor, credem că nu este atât de evident faptul că Ioan ar depinde de sinoptici şi de izvoarele lor. Ioan atinse un izvor de tradiţii despre Isus, care ar fi asemănătoare izvoarelor care stau la baza sinopticilor[19]. Recentele cercetări arheologice au scos în lumină faptul că datele ioaneice sunt demne de încredere.

*Gnosticismul: Câteva aspecte ale Evangheliei după Ioan  au făcut ca gnosticismul să fie perceput ca punct natural de referinţă culturală al operei ioaneice în stare să explice particularităţile stilului şi ale gândirii teologice. Motivele ar fi următoarele: înalta cristologie, determinismul înţeles din punct de vedere dualist, eshatologia, importanţa dată adevărului şi revelaţiei, stilul enigmatic, succesul pe care l-a avut opera ioaneică în ambientul gnostic. Criticile aduse acestei ipoteze nu sunt puţine: gândirea ioaneică se situează la un alt nivel decât cel gnostic[20].

*Operă eterodoxă: Potrivit acestei ipoteze Ioan exprimă o teologie care nu este în sintonie cu cea a comunităţii creştine în felul în care ne-o fac cunoscută sinopticii şi Pavel. A patra evanghelie este purtătoarea unei gândiri teologice tipice unei comunităţi în minoritate, în poziţie de conflict cu marea biserică care îşi începea activitatea.

II.1.c. Genul literar

Tradiţia cititorilor ajunsă până la noi a aşezat această operă alături de alte trei: evangheliile lui Marcu, Matei, Luca[21]. Elementele care o plasează alături de aceştia sunt: caracteristicile generale ale evangheliei scrise[22], schema narativă[23], povestirea istorico-kerigmatică[24]. Putem afirma că opera lui Ioan este o evanghelie scrisă pentru că urmăreşte schema narativă a genului literar evanghelic fiind şi o povestire istorico-kerigmatică.

Elementele care delimitează opera ioaneică sunt: începutul – prezenţa lui Ioan Botezătorul - , activitatea lui Isus în învăţătură şi opere – cele şapte opere împlinite de Isus şi învăţătura sa sub formă de discursuri, dialoguri, controverse -, cadrul topografic, culmea povestirii o reprezintă moartea şi învierea, valoarea istorico-kerigmatică a povestirii – istoria este relatată pentru a revela misterul persoanei lui Isus, mort şi înviat, prezent încă printre ai săi, nefiind o întâmplare destinată uitării, ci prezentă, cu un scop clar: acela de a conduce spre credinţa în Isus[25].

Opera are un dublu scop: cel cristologic pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi cel soteriologic pentru ca prin credinţă să aveţi viaţă în numele lui (20,31). Putem afirma în concluzie că finalitatea principală a celei de-a patra evanghelie este aprofundarea cristologiei în cheie revelatoare[26].

II.1.d. Unitatea literară a evangheliei.

Orice cititor atent poate să-şi dea seama că această evanghelie nu a luat naştere dintr-o dată. Anumite fenomene literare pun în discuţie unitatea evangheliei. Iată câteva dintre acestea: incoerenţe de-a lungul naraţiunii, prologul conţine anumiţi termeni care lipsesc de-a lungul expunerii; tensiuni de tip teologic, cum ar fi concepţia eshatologică, ideea morţii răscumpărătoare a lui Isus; note redacţionale – ceea ce este scris în 4,2 pare a fi o corectare a ceea ce este afirmat în 3,22.

Există mai multe tentative de a explica aceste fenomene literare: schimbul de foi[27], utilizarea de izvoare diverse[28], redactări multiple[29]. R. E. Brown a elaborat o teorie care prezintă cinci stadii în compoziţia evangheliei: *discipolul ales, folosind material neelaborat încă predica şi învăţa despre Isus; *la sfârşitul acestui proces, discipolul ales a adunat într-o evanghelie substanţa predicării sale;

*după compoziţia evangheliei el continuă să înveţe şi să predice;

*avertizează necesitatea elaborării unei alte ediţii;

*după moartea discipolului ales, un alt discipol redactează evanghelia încorporând alt material.

Pe baza celor spuse putem concluziona că cea de-a patra evanghelie este o operă care a cunoscut o succesivă intervenţie redacţională, recunoscută mai ales  în capitolul 21.

II.1.e. Structura evangheliei

Vom încerca acum să vedem cum evanghelistul şi-a organizat materialul cu privire la viaţa lui Isus. Este necesar să precizăm două aspecte: în ediţiile actuale ale Scripturii sunt indicate capitolele şi versetele. Acestea nu aparţin în mod sigur autorului evangheliei; de-a lungul timpului au fost propuse 85 de modele de structură[30].

Structura evangheliei este determinată de o idee centrală care a ghidat autorul de-a lungul redactării operei. Această idee este menţionată în 16,28: Eu am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume. Acum las lumea şi mă duc la Tatăl[31].

Structura evangheliei poate fi schematizată astfel[32]

*Introducere

-prolog imnic: 1,1-18

-prolog narativ: 1,19-51

*Partea întâi: 2,1-12,36

Concluzia primei părţi: 12,37-50

*Partea a doua: 13,1-20,29

Prima concluzie a evangheliei: 20,30-31

*Epilogul: 21

A doua concluzie a evangheliei 21,24-25.

II.1.f. Comunitatea ioaneică

A cunoaşte cui i se adresează autorul celei de-a patra evanghelii şi care sunt problemele cu care se confruntau destinatarii este un fapt esenţial pentru a înţelege mesajul autorului. În ultimii ani, printre teologi, se dezvoltă un interes pentru istoria comunităţii ioaneice. Astfel au luat naştere diferite studii[33].

Configurarea comunităţii ioaneice: analiza textelor permite o individualizare a comunităţii ioaneice care este structurată în cercuri concentrice: un grup restrâns de martori oculari ai vieţii lui Isus format în jurul discipolului ales[34]; un grup mai larg format în jurul discipolului ales, activ în predicare[35]; marea comunitate ioaneică, formată probabil din numeroase comunităţi mai mici.

Etapele istoriei comunităţii ioaneice: este posibil, în urma lecturii evangheliei, să recunoaştem trei momente fundamentale de-a lungul istoriei comunităţii ioaneice: 1. origine în Palestina;

2. comunitatea în diaspora;

3. moment de criză internă.

Comunităţii de acest tip i se adresează evanghelistul, afirmând credinţa în Isus Mesia, Fiul lui Dumnezeu, mort şi înviat. Cei cărora li se adresează evanghelistul deţin un loc privilegiat în rândul oamenilor[36].

Deşi, aşa cum s-a văzut, analiza Evangheliei după Ioan  constituie un aşa numit teren minat, încă din vechime şi până în zilele noastre, cititorii lui Ioan au întrevăzut că centrul Evangheliei lui este dezvăluirea personală, directă a Fiului lui Dumnezeu. Centrul anunţului este persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, viaţa şi existenţa lui din veşnicie, legătura vitală cu Tatăl, venirea şi misiunea lui în lume, întoarcerea lui la Tatăl. Ceea ce autorul evangheliei încearcă să transmită are scopul să pună în lumină aceste adevăruri.

II.2.SCRISORILE SF. IOAN

Sub numele lui Ioan – însă identitatea autorului rămâne un mare mister – ne-au parvenit trei scrisori. În diversele ediţii ale Bibliei ele se găseau printre cele şapte scrisori catolice.

Evanghelia lui Ioan, precum şi scrisorile, prezintă un orizont destul de vast şi sunt parcurse de un fir conducător de o deosebită importanţă. Aceste documente sunt diverse în ceea ce priveşte genul literar, dimensiunile şi sublinierile doctrinale. Totuşi sunt adresate aceleiaşi comunităţi. Lexicul particular, mentalitatea, stilul şi teologia demonstrează afinităţi notabile.[37] Asemănărie literare şi teologige între scrisori şi evanghelie au fost observate încă din primele secole. Dionisie din Alexandria observase deja la jumătatea secolului III raportul intim între prima scrisoare a lui Ioan şi evanghelie cu precizarea că raportul Apocalipsă-evanghelie este mai puţin evident[38].

Studiile din ultimele decenii, în special cele începând din anii ’70, scot la lumină faptul că prima şi a doua scrisoare au fost scrise pe vremea când evanghelia nu cunoscuse încă forma sa finală[39].

*Prima scrisoare a fost elaborată în acelaşi cerc în care a luat naştere evanghelia. Neexistând raţiuni decisive pentru a nega că aceasta a fost scrisă de  autorul evangheliei, problema rămâne deschisă, fără a uita de afinităţile conceptuale, culturale şi de modul în care au fost gândite cele două scrieri. Una dintre absenţele surprinzătoare din prima scrisoare – prezentă însă în evanghelie – este lumea iudaică. Un alt aspect care surprinde este faptul că Vechiul Testament este citat doar o singură dată (3,15). Totuşi prima scrisoare prezintă câteva polemici din rândul destinatarilor. Aceştia sunt descrişi ca: seducători (1,8; 2,26: 3,7). Este vorba despre un grup care a ieşit din rândul nostru, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi (2,19). Această informaţie este foarte importantă, ea dezvăluind existenţa unui grup secesionist, care într-un anumit fel aparţinea acleiaşi tradiţii. Autorul scrisorii încearcă să prezinte acestui grup de tip secesionist doctrina cristologică, profesând credinţa în Isus Dumnezeu. Astfel face dese referiri la Isus[40]; subiectul mărturiilor de credinţă este Isus (2,22; 4,15; 5,1; 5,5); este pus în evidenţă caracterul salvific al morţii lui Isus. Plecând de la aspectul cristologic, creştinul comunităţii ioaneice este chemat la iubire, una dintre temele principale ale scrierii.

* A doua scrisoare este un compendiu al primei scrisori, adresat însă altor destinatari: …către aleasa Doamnă şi copiii săi pe care îi iubesc în adevăr (2,1). Mesajul fundamental al celei de-a doua scrisori este acelaşi pe care l-am întâlnit în prima scrisoare.

*A treia scrisoare este cea mai scurtă operă a Noului Testament[41]. Ea se prezintă ca o adevărată scrisoare personală, precizând numele destinatarului iar autorul prezentându-se ca şi “prezbiter”: Bătrânul, către iubitul său Gaiu, pe care îl iubesc în adevăr (v. 1). Situaţia ce se reflectă în scrisoare pare destul de clară: autorul a avut dificultăţi cu un anume Diotref, care se comportă într-un mod necorespunzător, refuzând trimişii “prezbiterului”. Gaiu în schimb a primit în casa sa pe aceşti trimişi şi de aceea este lăudat de autor.

Cele trei scrisori sunt importante şi datorită faptului că prezintă dificultăţile pe care le-au întâmpinat comunităţile ioaneice.

II.3. APOCALIPSA

Apocalipsa lui Ioan este ultima dintre scrierile Noului Testament, singura de gen apocaliptic. Ne aflăm în faţa unui text original - numit o capodoperă a acestui gen - care este aşezat printre realizările şcolilor apocaliptice, mai precis pe tărâmul şcolii ioaneice. Apocalipsa narează viziuni care au ca obiect lucruri pe care oamenii, în mod normal, nici nu le văd, nici nu le simt.

Apocalipsa lui Ioan se deschide cu un cuvânt (apokalypsis) care înseamnă dezvăluire, revelaţie[42] , aparţinând genului literaturii iudaice şi creştine vechi numit “gen apocaliptic”. Textul lui Ioan  însă, încă de la început, specifică  faptul că această revelaţie este a lui Isus Cristos: Revelaţia lui Isus Cristos, încredinţată lui de Dumnezeu, ca să le arate servitorilor săi cele ce trebuie să se petreacă în curând (1,1). Aşadar subiectul şi conţinutul acestei revelaţii este Cristos, cheia de lectură a întregii opere.

Teologia Apocalipsei este bogată şi complexă, fiind aşezată pe fundalul unei teologii a istoriei care este aceea concretă a autorului, dar şi aceea a credincioşilor din toate timpurile. Simbolul şi decodificarea Apocalipsei permit aplicarea  ei în realitatea concretă a tuturor timpurilor. Această aplicare este cerută comunităţii ecleziale cu un comportament de ascultare.

Cartea prezintă câteva teme teologice generale şi o temă teologică de bază.

* Temele teologice generale:

- Dumnezeu este văzut ca cel care stând pe tron ţine în mâinile lui     destinele oamenilor şi destinul istoriei, este alfa şi omega (1,8), este pantokrator (4,8), cel ce trăieşte în vecii vecilor.

-  Cristos este cel care a murit, a înviat şi trăieşte. El judecă şi purifică biserica, ajutând-o să triumfe asupra forţelor ostile. Este Fiul Omului (1,13-16),este Mielul blând care ia asupra sa păcatele lumii (5,9). Ceea ce s-a spus despre Dumnezeu în 1,8 este reluat şi atribuit lui Cristos.

-  Biserica este văzută ca moştenitoare a vechiului Israel, noul popor pe care  Dumnezeu şi l-a ales ca proprietate, de-a lungul noului exod şi pe care Mielul l-a salvat cu propriul lui sânge (1,5-6). Biserica, la sfârşit se va manifesta în propria sa splendoare de mireasă a Mielului (21,2).

* Tema teologică de bază:

Biserica purificată îşi recunoaşte ceasul. Comunitatea se purifică supunându-se judecăţii lui Cristos: astfel, purificată, îşi descoperă propria identitate cu toate implicările şi ia apoi la cunoştinţă. Ceea ce descoperă sensul istoriei nu sunt evenimentele vitale, ci naşterea lui Isus, moartea şi învierea sa. Iată de ce lipsesc din Apocalipsă două elemente fundamentale ale genului apocaliptic: pseudonimia şi retrodatarea [43].

Autorul Apocalipsei îşi revelează numele: Ioan (1,1.4.9; 22,8). Este calificat ca şi martor al lui Isus Cristos (1,2) şi profet (22,9). Se găseşte exilat la Patmos din cauza evangheliei (1,9). Iustin, Irineu, Clement din Alexandria, Origene, Tertulian şi alţii îl identifică cu apostolul Ioan[44].

Limbajul în care este scrisă Apocalipsa prezintă celebre şi numeroase particularităţi, semnalându-se multe “barbarisme”. Erorile lingvistice se datoreză conservării categoriilor sintactice semitice sub un acoperământ grecesc.

Data compunerii Apocalipsei se presupune a fi în jurul anului 95, spre sfîrşitul domniei lui Domiţian.

În concluzie Apocalipsa, în ansamblul său poate fi considerată ca una dintre cele mai rafinate opere literare ale Noului Testament mai mult, una dintre cele mai înalte realizări teologice ale creştinismului.

III. CONCLUZIE

Cu toate că a constituit în epoca modernă un motiv de dispută între şcolile de exegeză catolice şi cele protestante, culminând cu apariţia şi importanţa dobândită  în exegeză a metodei istorico-critice - datorită îndeosebi contribuţiei şcolilor protestante - şi nu mai este interpretată conform normelor tradiţionale, totuşi opera ioaneică nu-şi pierde din intensitatea teologică şi spirituală, pe care cititorul tuturor timpurilor a putut să o culeagă.

Lucrarea de faţă nu încearcă să facă o analiză completă din punct de vedere exegetic, prezentâd istoria întregului Corpus ioaneum, ci se limitează la o prezentare sumară a “problematicilor” ioaneice, confruntând doctrina tradiţională cu ultimele studii exegetice, care deschid orizonturi noi de interpretare ale acestor opere. Nu s-a încercat o rezolvare a problemelor provocate de diversitatea opiniilor, ci mai degrabă o prezentare succintă a unora dintre acestea.

Această multidudine de opinii stârneşte interesul pentru un studiu mai aprofundat şi dezvăluie faptul că Acestea însă sunt scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristos, fiul lui Dumnezeu, şi pentru ca prin credinţă să aveţi viaţa în numele lui. De aceea cititorul, de orice vârstă, trebuie să fie ghidat de-a lungul lecturii sale de scopul evanghelistului, adică acela de a-l aduce pe primul menţionat la credinţa că Isus este Mesia, Mântuitorul promis de Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu şi mijlocitorul vieţii veşnice.



BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI DE SPECIALITATE:

JONES, A.A., Dicţionar Biblic, în traducere de Liviu Pup, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995.

Maly, H. Eugene, Grande comentario biblico, în traducere de BRAMBILLA Luigi, Ed. Queriniana, Brescia, 1973.

Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil PASCAL, Ed. du Dialogue, Paris 1992.


ALTE LUCRĂRI:

ALEGRE, Xavier, TUNI, Josep-Oriol, Scritti giovannei e lettere cattoliche,         Ed.  Paidea, Brescia, 1997.

BROWN, R. E., Giovanni – Commento al Vangelo spirituale, Ed. Cittadella,

Assisi, 1997.

GINAMI, Corrado, L’Apocalisse e le sue problematiche, în Notte Mazziane,

nr.4/1999, Verona.

GINAMI, Corrado, Corpus Joanneum – presentazione generale, în Notte

Mazziane, nr. 2/2001, Verona.

SEGALLA, G., Evangelo e Vangeli. Quattro evangelisti, quatro vangeli,

quatro destinatari, Ed. Dehoniane, Bologna, 1993.

PANIMOLLE, S., Identita’ e storia della comunita’ giovannea: “status    questionis”,  “Ricerche storico bibliche” 2/1991.

de la POTTERIE, Ignace, La passione di Gesu’ secondo il vangelo diGiovanni, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo, 1988.









[1] Cfr. R. E. BROWN, Giovanni, Ed. Cittadella, Assisi 1997,  pp. XIX-XXI

[2] Pentru aprofundare: G.SEGALLA, Evangelo e Vangeli. Quattro evangelisti, quattro Vangeli, quatro destinatari, Ed. Dehoniane, Bologna 1993,  pp. 271-381.

[3] “Scrisoarea nu se adresează unei mame creştine şi copiilor ei, ci unei comunităţi creştine. Această formă de exprimare era deseori întrebuinţată în lumea veche. Tertulian numeşte comunitatea creştină din Cartagina Doamna mamă Biserică. Biserica este aleasă, deoarece ea este alcătuită din copiii lui Dumnezeu şi moştenitorii poporului ales – Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil PASCAL, Ed. du Dialogue, Paris 1992,  p.725.

[4] Corrado GINAMI, Corpus Joanneum – presentazione generale, în Notte Mazziane 4/2001, Ed. don Nicola Mazza, p. 9.

[5] Corrado GINAMI, op. cit.,  p.9.

[6] Noul Testament, tradus şi adnotat de Pr. Dr. Emil PASCAL, Ed. du Dialogue, Paris 1992,  p.38.

[7] R. E. BROWN, op. cit., pp. CIV-CX

[8] Unul dintre discipolii lui, acela la care ţinea Isus stătea la masă lângă Isus.

[9] Văzând-o dar Isus pe mama sa, iar alături de ea discipolul pe care îl iubea…

[10] Atunci alergă şi se duse la Simon Petru şi la celălalt discipo, pe care îl iubea Isus […] Simon Petru şi celălalt discipol plecară şi se duseră la mormânt. Amândoi alergau împreună, dar celălalt discipol alergă mai repede decât Petru […]. Atunci intră şi celălalt discipol, care ajunsese cel ditâi la mormânt, şi văzu şi crezu.

[11] Discipolul pe care îl iubea Isus îi zice atunci lui Petru: “E Domnul”.

Când Petru se întoarce, vede venind din urmă discipolul pe care îl iubea Isus, cel care se aplecase la cină pe pieptul lui.

[12] Acesta este discipolul care dă marturie despre acestea şi care le-a scris, iar noi ştim că mărturia lui este adevărată.

[13] De această părere sunt Brown şi de la Potterie, iar impotrivă fiind Segalla, deşi cu argumente mai puţin convingătoare.

[14] Colzelmann, Brown şi alţii afirmă că şi în acest caz trbuie recunoscut discipolul ales, din moment ce numele discipolului nu este menţionat.

[15] R. E. BROWN, op. cit., pp. CX-CXXIII.

[16] Cfr. 19,35: Iar cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.

[17] Părerea unor autori ai exegezei moderne este împărtită în ceea ce priveşte compoziţia celei de-a patra evanghelie de un unic autor.

[18] J. O. TUNI, X. ALEGRE, Scritti giovannei e lettere cattoliche, Ed. Paidea, Brescia 1997, pp. 22-23.

[19] R. E. BROWN, Giovanni.- Commento al Vangelo spirituale, 1, Ed. Cittadella, Assisi, 1979, p. LI.

[20] De exemplu, pentru gnostici răul de care omul trebuie să se elibereze este inconsistenţa în faţa adevăratului eu. Pentru Ioan răul este pricina păcatului.

[21] Dintre izvoarele antice ce definesc cartea cu titlul Evanghelia lui Ioan, alături de ceilalţi evanghelişti, amintim: Canonul muratorian, Papirusul Bodmer II, Clemente Alexandrinul.

[22] Termenul euaggelion în greacă, în rândurile comunităţii creştine indică unicul eveniment al lui Isus Cristos, vestea cea bună a mântuirii promisă în Vechiul Testament şi împlinită de şi în Isus prin moartea şi învierea sa.

[23] O astfel de schemă narativă are un început, botezul, şi un sfârşit, moartea şi învierea; are un conţinut, tot ceea ce a împlinit Isus şi un fundal geografic, Galilea, Iudea, Ierusalim. Putem spune că evanghelia este o povestire care narează faptele şi vorbele lui Isus, încadrându-le într-o ramă narativă constituită din referiri cronologice şi topografice.

[24] Genul istorico-cherigmatic narează o întâmplare trecută, dar vorbeşte şi de prezent, invitând cititorul sau auditoriul să se implice prin intermediul credinţei, să ia poziţie în ceea ce-l priveşte pe Isus.

[25] Corrado GINAMI, op. cit., pp. 17-18.

[26] Ibidem.

[27] De această părere sunt autori ca Wikenhauser, Bernard, Bultmann, Wilkens şi Boismard.

[28] Această ipoteză este susţinută de Bultmann şi succesorii săi.

[29] Se preconizează că au existat cel puţin doi redactori distingându-se între evnghelist-scriitor şi redactor-copiator.

[30] Acest aspect poate fi considerat ca semn al unităţii operei.

[31] G. SEGALLA, op. cit., p.286

[32] Cfr. R. E. BROWN, op. cit., pp. CLXIX-CLXXVII, 648-650.

[33] O sinteză a variatelor ipoteze se poate găsi în S. PANIMOLLE, Identita’ e storia della comunita’ giovannea: “status questionis”,  “Ricerche storico bibliche” 2/1991, pp. 69-80.

[34] Cfr. 1,14

[35] Cfr. 21,24.

[36] Cfr. 1Io 1,1-4.

[37] J. O. TUNI, X. ALEGRE, op. cit., p.14.

[38] Trebuie specifica faptul că Dionisie este interesat să demonstreze că Apocalipsa nu aparţine autorului scrisorilor şi evangheliei.

[39] J. O. TUNI, X. ALEGRE, op. cit., pp.141-142.

[40] Numele Isus apare în prima scrisoare de 12 ori.

[41] Lungimea scrisorii este de numai 220 de cuvinte.

[42] De obicei termenul apocalipsa este înţeles ca o catastrofă, un eveniment care depăşeşte forţele umane

[43] Corado GINAMI, L’Apocalisse e le sue problematiche, în Notte Mazziane, 4/2001,Vorona, p. 21.

[44] Dar deja la sfârşitul secolului doi un preot roman, Gaiu,  pune în discuţie originea apostolic a cărţii

pe care o atribuie ereticului Cerint.