Postul Sfintelor Pasti ne trimite cu gandul la Patimile Mantuitoare ale Domnului nostrum Isus Cristos, iar cu cat ne apropiem de marea Sarbatoare a Invierii, evenimentele de pe Calvar, relatate de cei patru evanghelisti, ne trezesc dorinta de a descoperi semnificatia teologica a acestora, semnificatie ce da sens credintei noastre. Citim în viaţa misticilor că “Isus le făgăduieşte deseori o carte, fără de care toate cărţile sunt războaie deşarte de cuvinte, o carte în care ei vor citi totul despre El, şi despre noi, şi când le dărui această carte, ei aflară că ea nu era decât El însuşi răstignit, iar slovele erau înseşi rănile Sale preasfinte”. Pentru a fi coatori ai acestei carti, zi de zi, cautam o contopire in viata ce se naste din moartea de pe cruce. Iata marea provocare a crestinului: “din moarte la viata si de pe pamant la cer Cristos ne-a trecut pe noi”.

In urmatoarele randuri voi incerca sa inteleg, cu modestia preotului de tara, un verset din Patimile lui Cristos: Iar unul dintre ostasi l-a impuns cu sulita, in coasta; si a iesit numaidecat sange si apa (Io 19,34).

O privire atenta a scenei in care este asezat v. 34 tradeaza caracterul central al mortii lui Cristos: tradidit spiritum, Spiritum. Fapta relatata doar de autorul celei de-a patra evanghelii are o importanta extraordinara, plina de simbolism. Acesta realitate o demonstraza tripla marturie din v. 35: Si cel ce a vazut a marturisit si marturia lui este adevarata si acela stie ca spune adevarul, pentru ca si voi sa credeti. Trebuie sa mentionam aici doua aspecte: tripla insistenta asupra marturiei (caz unic in toata evanghelia) si scopul acestei marturii: pentru ca si voi sa credeti. Marturisitorul nu este doar cel ce vede si certifica realitatea unui fapt, precum se intampla in viata de zi cu zi. Evanghelia dupa Ioan ne-a obisnuit cu un mod diferit de a transmite evenimentele. Astfel Ioan Botezatorul la raul Iordan (1,19-34) vede porumbelul, simbolul Spiritului Sfant, coborand peste Isus ca se opreste deasupra Lui; de aici intelege ca Isus este Sfantul lui Dumnezeu; si din acest mister (descoperit prin semn) naste marturia lui (1,34). La fel se intampla si pe cruce: ucenicul vede ca din coasta ranita a lui Isus “iese sange si apa”, si marturiseste cu toata fiinta, nu doar acest aspect material, ci ceea ce simbolizeaza, ceea ce acest semn l-a facut sa inteleaga cu ochiul credintei. De altfel, marturia lui trebuie sa fie folositoare credintei celorlalti: “pentru ca si voi sa credeti”. Acest ochi al credintei este descries din nou la sfarsitul pasajului: Privi-vor la acela pe care l-au impuns. Asadar cele relatate de evanghelist i-au trezit acestuia o valoare simbolica extraordinara: i-au revelat doua aspecte importante a sensului mortii lui Isus.

Rana din coasta lui Isus a starnit in randul exegetilor o vasta disputa[1]. Dupa parerea lui R.E.Brown, apa este simbolul Spiritului, iar sangele nu are nici o valoare simbolica (sangele scurs din coasta lui Isus este doar un simplu semn al mortii lui Isus). Alti exegeti vorbesc despre semnificatia sacrificiului, sau despre semnificatia pretului cu care Isus ne-a rascumparat prin moartea Sa. Aceste interpretari par a fi straine de vocabularul si teologia Evangheliei dupa Ioan. Urmarind structura textului propusa de I. de la Potterie, care nu desparte v 34 de episodul relatat in vv. 28-34, observam o stransa legatura intre “apa” si “sange”. Astfel, in v. 28 Isus spune: Mi-e sete. Aceasta sete a lui Isus nu tradeaza doar o nevoie omeneasca, ci exprima dorinta lui Isus de pe cruce de a darui Bisericii Spiritul Sfant: “Cel ce cere de baut era patruns de o sete de credinta pe care o cerea femeii[2]. Cere sa bea si promite ca va da de baut. Este nevoit ca unul care asteapta sa primeasca, dar este imbelsugat, ca unul ce poate satura“[3]. Acest lucru se realizeaza odata cu moartea Sa: tradidit spiritum, Spiritum; este apa vie care izvoraste din pieptul lui Isus (Io 7,37-39) dupa moartea Sa, simbolul Spiritului Sfant. Observam de asemenea continuitatea tematica a trei versete (28, 30, 34): setae lui Isus in viata (v. 28), darul Spiritului prin moartea Sa (v. 30), apa vie care devine simbolul acestui dar, dupa moartea Sa (v.34). Naste astfel tema pneumatologiga a mortii lui Cristos.

Episodul relatat in v.34 cu privire la rana din coasta lui Isus, care este deja mort, isi gaseste semnificatia doar pentru ca este simbolul a ceea ce propovaduia Isus viu, inaiante de a-si da sufletul. Plecand de la acest crez vom descoperi ceea ce evanghelistul incearca sa transmita prin simbolul sangelui ce a iesit din coasta lui Isus.

Rasfoind Sfanta Scriptura citim in Cartea Leviticului: viata trupului este in sange…viata fiecarui trup este in sangele lui (Lv 17,11.14). Nu exista dubiu asupra faptului ca sangele varsat este semnul mortii lui Isus, dar tebuie sa distingem intre semn si simbol. Sangele ce iese din coasta lui Isus (post mortem) este simbolul vietii Sale (ante mortem)[4]. El simbolizeaza viata lui Isus, inaintea mortii Sale. Sangele ce “iese” din costa impunsa ne face sa patrundem in intimitatea Sa, in ceea ce era constiinta Sa profunda, in ceea ce – incepand cu Evul Mediu – se numeste “inima” lui Isus[5].  Sangele din coasta impunsa este expresia simbolica a tot ceea ce cuprinde ultimul cuvant a lui Isus de pe Cruce: Savarsitu-s-a (19,30)[6]. Acest cuvant a lui Isus exprima constiinta Sa ca a implinit lucrarea de mantuire din dragoste fata de fratii Sai pe care i-a iubit pana la sfarsit. Iubirea suprema a lui Isus si-o manifesta din nou pe Cruce, cand, in persoana mamei si a ucenicului pe care il iubea, constituie noul popor al lui Dumnezeu. Acestui nou popor al lui Dumnezeu ii este daruit darul Sfantului Spirit. Isus este inaltat pe Cruce de unde stapaneste asupra Bisericii. Ultimul strigat al lui Isus este unul victorios, al regelui Mesia de pe tronul Crucii. Astfel, dorinta lui Isus de a darui Spiritul Bisericii apartine desavarsirii operei mesianice. El zice: “Mi-e sete”, El “da spiritul”, din coasta Lui ies “sange si apa”. Spiritul Sau este daruit de insusi Cristos Bisericii (simbolul apei), care este insasi viata lui Cristos (sangele) actulaizata in Biserica de prezenta Spiritului Sfant. Acest adevar il traieste Biserica in celebrarea Sfintei Liturghii, inca de la masa proscomediei, cand preotul rosteste: Iar unul dintre ostasi l-a impuns cu sulita, in coasta; si a iesit numaidecat sange si apa, iar apoi devine trup si sange prin invocarea Sfanului Spirit peste darurile ce s-au adus.

Iata cum Isus care se da pentru viata lumii este actulizat mereu in Biserica, pentru ca El trasmite crestinilor propria Sa viata si le da posibilitatea sa se infructe din ea prin lucrarea Spiritului Sfant. Biserica de fapt este Cristos trait (Gal 2,20), este corpul lui Cristos (1Cor 12,27); Spiritul Sfant este actualitatea ecleziala in Cristos[7].

In incheiere as indrazni sa ma asez sub Cruce, sa-mi aplec privirea si sa marturisesc impreuna cu marele nostru episcop: “În rănile Domnului ceva cântă, ceva plânge. Cântă iubirea Lui şi destinul nostru sorocit de ea; plânge rana care scrie ura noastră şi tot păcatul. Punct de încrucişare a iubirii şi urii, rănile Domnului predică răul păcatului, faţă în faţă cu epopeea iubirii.” (P.S. I. Suciu, Rănile Domnului, Bucureşti, 1943).