VIAŢA ŞI ACTIVITATEA  MITROPOLITULUI ALEXANDRU RUSU – SCURTE REPERE BIOGRAFICE

Pr. Alexandru Biriş-Ocna Mureş

Şăulia de Câmpie-23 noiembrie 2009

Introducere.

Anul acesta în 22 noiembrie se împlinesc 125 de ani de la naşterea mitropolitului Alexandru Rusu, ultimul mitropolit ales, înainte de anul 1948, de sinodul electoral mitropolitan, la Blaj, în anul 1946,  alegere confirmată de Sf. Scaun dar neconfirmată de către guvernul comunist condus de Petru Groza.

Încep această scurtă evocare a vieţii mitropolitului Alexandru Rusu, cu îndemnul Sf. Ap. Pavel către evrei: „aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au sfârşit viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13. 7)

Cu aceste cuvinte profetice, pentru noi cei de astăzi dar şi pentru destinul Bisericii noastre îşi încheia Sf. Ap. Pavel cuvântul său de învăţătură către evrei. Am ţinut să  încep şi eu scurta mea evocare, despre viaţa şi activitatea episcopului şi mitropolitului nostru Alexandru Rusu, cu aceste cuvinte pline de înţelepciune şi semnificative pentru orice credincios greco-catolic din România, pentru că, aruncând doar o simplă privire în trecutul Bisericii noastre, este imposibil să treci cu vederea Calvarul prin care a trecut Biserica timp de 50 şi mai bine de ani, şi să nu faci referire la titanii credinţei noastre care au stat în fruntea bisericii. (ex. Alexandru Rusu).

Viaţa şi activitatea  mitropolitului (eu aşa îi voi spune în această evocare) Alexandru Rusu pot fi zugrăvite în câteva cuvinte desprinse din înţelepciunea populară: aesta Vlădică nu nimnică, după cum mărturiseau, (la acea vreme), ţăranii greco-catolici despre vlădicul lor Grigore Maior.

Emblematice rămân (privind la destinul mitropolitului Alexandru Rusu), şi ultimile sale cuvinte rostite în faţa colegilor de suferinţă, colegi  care l-au privegheat, în ultima sa zi din viaţa aceasta, în celula penitenciarului din Gherla: fraţii mei, acum mă duc la Dumnezeu să-mi primesc răsplata pentru viaţa primită de la El, pentru Biserică şi pentru români.

Am structurat această scurtă prezentare a vieţii şi activităţii arhiereului nostru pe câteva subpuncte.

1. date biografice
2. perioada studiilor
3. Alexandru Rusu-preotul
4. Alexandru Rusu-episcopul
5. Mitropolitul Alexandru Rusu-martirul
6. Concluzie-care cuprinde câteva repere din „gândirea” spirituală şi politică a lui Alexandru Rusu reflectate în unele articole ale sale publicate în Cultura creştină.


a. Date biografice. Mitropolitul Alexandru Rusu – s-a născut la 22 noiembrie 1884 în comuna Şăulia de Câmpie, fiind unul dintre cei 12 copii ai preotului Vasile Rusu din Şăulia (11 băieţi şi o fată, doi dintre băieţi ajungând la rândul lor preoţi, Valer şi Alexandru).

Tatăl Vasile Rusu era preot protopop onorar, iar mama Rozalia Rusu, născută Sabo, era nepoata canonicului Ioan Antonelli, unul dintre participanţii activi la Revoluţia din 1848 şi figură proeminentă a Şcolilor blăjene.


b. Alexandru Rusu-elev şi student: tânărul Alexandru a început studii gimnaziale la Bistriţa, la liceul german, unde a terminat clasele primare şi primele două clase gimnaziale (după uzanţa timpului său), apoi a urmat clasele III-IV de gimnaziu la liceul romano-catolic din Târgu Mureş iar clasele V-VIII la liceul din Blaj, între anii 1899 – 1903.

A fost clasificat încă din prima clasă primară şi până în ultimul an de liceu între puţinii elevi citez:  pur eminenţi, iar examenul de maturitate la Blaj la promovat în anul 1903 cu calificativul, citez: eximio modo,  adică excepţional.  

În anul 1903, intră în cler şi este trimis la Budapesta pentru a studia teologia, la seminarul central din Budapesta, până în anul 1907, când este trimis la Viena, dar datorită unor împrejurări nefavorabile este obligat să se întoarcă la Budapesta unde a primit titlul de doctor în teologie, în anul 1910, cu teza de doctorat: căsătoria preoţilor în Biserica Greco-Catolică.



c. Alexandru Rusu-preotul: în anul 1910 se întoarce la Blaj iar la 20 iulie1910,  la sărbătoarea Sf. Ilie, a fost hirotonit preot celib, pentru ca apoi să fie numit profesor titular al catedrei de Teologie Dogmatică din cadrul Academiei Teologice din Blaj, în locul lui Vasile Suciu, viitorul mitropolit, primind acum şi numirea de prefect de studii al Seminarului Teologic precum şi pe aceea de professor de religie la Liceul Sf. Vasile.

În anul 1920 este numit Secretar Mitropolitan, iar în anul 1923 Canonic al Capitulului Mitropolitan, în capitlul mitropolitului Vasile Suciu. Între anii 1925 – 1930 a fost rector al Academiei Teologice din Blaj.

Pe lângă aceste numiri primite, Dr. Alexandru Rusu a îndeplinit şi alte misiuni în gremiul mitropolitan. Astfel, a fost defensor matrimonial la Tribunalul de a II-a instanţă (un timp şi la Tribunalul Matrimonial de a III-a instanţă, pentru diecezele sufragane), membru al Exactoratului diecezan (revizor de gestiuni), fisc consistorial, preşedinte al Comisiei pentru examinarea profesorilor de religie, inspector catehetic, preşedinte al Comisiei pentru examinarea ordinanzilor (candidaţilor la preoţie), vizitator (inspector) al Caselor Congregaţiilor de surori ş.a.

Ca preot Alexandru Rusu a fost un duhovnic excepţional. În calitatea sa de curator (al Catedralei) s-a îngrijit să fie dotată Biserica Catedrală cu un confesional, unde mulţimile de penitenţi au trecut pe sub patrafirul preoţesc al lui Alexandru Rusu, descărcându-şi sufletele de povara păcatelor.

În toată această perioadă a avut o bogată activitate ca om de cultură şi publicist. Astfel  a fost redactor al revistei „Cultura Creştină” între 1911 – 1918 la Blaj, precum şi redactor şi apoi director, între anii (1922 – 1930), al săptămânalului „Unirea”, care apărea tot la Blaj, pe care îl înfiinţaseră, în 1890, la Blaj, Alexandru Grama, Augustin Bunea, Victor Smigelschi, Vasile Hossu şi Izidor Marcu, în care a publicat numeroase articole şi studii.

S-a remarcat ca un polemist şi apărător al drepturilor BRU, al tradiţiei şi autonomiei ei. (cum vom vedea). Acestea au fost de regulă obiectivele pe care Alexandru Rusu le-a apărat, prin „verbul” său concis şi apăsat, în numeroase studii şi articole. S-a remarcat în mod deosebit prin lupta sa pe tărâm cultural şi publicistic împotriva Episcopiei de la Hajdudorogh,( cunoaştem episodul ingerinţei maghiare în adm. BRU prin formarea Episcopiei de la Hajdudorogh), alături de mitropolitul Mihali, vicarul Vasile Suciu şa.

A scris două manuale de cateheză şi a fost coautor al mai multor manuale de religie, fiind şi  preşedinte al Reuniunii Mariane a elevilor blăjeni între 1912-1918 (reuniune înfiinţată de viitorul mitropolit Alexandru Nicolescu).

După Marea Adunare de la Alba Iulia, între anii 1918–1920 a îndeplinit funcţia de Secretar General în Resortul Culte al Consiliului Dirigent şi deputat ales între 1919-1920 al Partidului Naţional Român.

Putem spune că Alexandru Rusu s-a înscris pe coordonatele tradiţionale ale înaintaşilor săi. Fiind nativ înzestrat cu o deosebită agilitate şi o inteligenţă sclipitoare, pe lângă activitatea didactică de la catedră, s-a angajat şi în cele două direcţii clasice de luptă ale intelectualităţii române din Transilvania, în cea politică de dezrobire naţională şi în cea culturală de publicist şi gazetar.

Din aceste scurte repere biografice se desprind câteva elemente ce au definit caracterul şi deosebita râvnă a acestui preot excepţional al Bisericii noastre.

Enumerăm: inteligenţa sclipitoare, ilustrată de calificativele obţinute în urma studiilor, toate la superlativ, cultura vastă, demonstrată de preocupările sale multiple pe acest tărâm precum şi de numirea sa ca titular al catedrei de dogmatică după marele Vasile Suciu, precum şi lupta sa îndârjită şi chiar înflăcărată pe tărâmul luptei naţionale, lucru care-i va şi atrage antipatia nedisimulată a comuniştilor atunci când va fi ales mitropolit.

d. Episcopul Alexandru Rusu. Înfiinţarea canonică a celei mai „tinere” episcopii ale BRU cea a Maramureşului a fost stabilită prin bula Sfântului Scaun Apostolic, Sollemni Convetione dată 5 iunie 1930, de către papa Pius al XI-lea şi aplicată prin decretul Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, emis de nunţiul Angel Maria Dolci la 16 iulie 1930. La 2 februarie 1931 Alexandru Rusu devine primul episcop al Maramureşului. Eparhia nou creată cuprindea 264 de parohii cu 310.732 de credincioşi, dintre care 27.737 ruteni, iar restul români. Datele statistice se referă la anul 1940.

Numirea sa a fost făcută (de Sf. Scaun) la 17 octombrie 1930, iar Episcopul Iuliu Hossu, administrator apostolic al noii episcopii, făcând cunoscută această numire prin Curierul Creştin (ziarul episcopiei Clujului) la 1 noiembrie 1930 spunea citez: întreaga Biserică primeşte cu sinceră bucurie această numire, pentru calităţile alese care împodobesc pe cel care a fost aflat vrednic de a fi înălţat în şirul urmaşilor Apostolilor. Mintea luminată, inima caldă, sufletul întreg întru slujba Domnului, îndreptăţesc frumoase nădejdi care mângâie sufletele noastre.

La 30 ianuarie 1931 a avut loc la Blaj, în catedrala mitropolitană, consacrarea sa în calitate de Episcop de Maramureş, de către Mitropolitul Vasile Suciu, asistat de către Episcopii Iuliu Hossu al Clujului şi Alexandru Nicolescu al Lugojului. Catedrala a fost arhiplină, la acest eveniment participând multe delegaţii din ţară şi Maramureş, precum şi familia noului episcop, alături de preotul Valer Rusu fratele său fiind prezenţi şi ceilalţi membrii ai familiei, fraţii rămaşi în viaţă, doi avocaţi, un professor, unul medic şi sora preoteasă.

După consacrare episcopul Alexandru Rusu, îşi începea cuvântul spunând, citez: În lume scârbe veţi avea…cutezaţi , eu am biruit lumea, cuvinte profetice ce parcă prevesteau prigoana prin care şi el alături de biserica sa şi credincioşii săi va trece la scurt timp, şi continua noul episcop spunând, citez: cu convingere în puterea acestor cuvinte, Biserica Blajului, urgisită sub stăpânire străină, urgisită şi azi, stă mândră şi biruitoare, pe cât de creştină pe atât de românească.   

A doua zi de la consacrare episcopul Alexandru Rusu însoţit de episcopul Iuliu Hossu pleacă spre Baia Mare unde este instalat la 2 februarie 1931 de Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Baia Mare. Îndată după instalarea sa, episcopul Alexandru Rusu s-a ocupat cu organizarea eparhiei, numirea membrilor Capitlului, reorganizarea protopopiatelor, formarea clerului în Academiile teologice ale celorlalte episcopii la Cluj şi Oradea. A făcut vizitaţii canonice. A condus eparhia de Maramureş cu o competenţă deosebită, cu mult curaj şi zel apostolic. A asigurat ordinea şi demnitatea în activitatea pastorală a preoţilor şi credincioşilor pe care îi păstorea.

Pentru a cunoaşte eparhia a întreprins vizitaţii canonice, însoţite uneori de sfinţiri de biserici şi hirotoniri de preoţi, iar la pelerinajele anuale de la Mănăstirile Bixad şi Moisei aduna zeci de mii de credincioşi din toată ţara.

În cei peste 17 ani de arhipăstorire, episcopul a trecut prin perioade grele, enumerând aici: ocupaţia Basarabiei şi Bucovinei de Nord, când a pierdut o parte din parohiile greco-rutene, ocupaţia hortistă a Ardealului de Nord, când întreaga sa episcopie trece prin grea încercare, sub ocupaţie, precum şi cel de al doilea război mondial.

În anul 1946 sinodul electoral mitropolitan întrunit la Blaj, l-a ales ( cu majoritate de voturi) pe episcopul Alexandru Rusu pe locul întâi în ternarul candidaţilor la scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite, rămas vacant prin moartea lui Alexandru Nicolescu în 5 iunie 1941. Sf. Scaun a confirmat alegerea, însă tratativele duse de Sfântul Scaun Apostolic cu Guvernul Groza, (cf. Concordatului) pentru recunoaşterea noului mitropolit nu au dus la rezultatul scontat şi, astfel, scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite nu s-a mai completat.

e. Mitropolitul Alexandru Rusu-martirul.  Anul 1948 îl găseşte pe  Alexandru Rusu, la Baia Mare, el fiind un stâlp al credinţei în faţa valului de teroare, iniţiat de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române în cârdăşie cu Partidul Comunist.

La 18 octombrie 1948 a fost destituit din funcţie prin decret guvernamental, dar nu şi-a părăsit credincioşii şi reşedinţa. A rămas în continuare la Baia Mare până la 28 octombrie când a fost arestat, alături de ceilalţi episcopi, şi purtat şi el pe drumul Calvarului, mai întâi la Dragoslavele, palatul reşedinţă de vară a Patriarhului, apoi din februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani, iar din mai 1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei.

În anul 1955, cei trei episcopi supravieţuitori din prima gardă, Iuliu Hossu, Ioan Bălan, şi Alexandru Rusu au fost duşi la Bucureşti, mai întâi pentru “refacere” la spitalul “Gerota” şi de acolo în D.O. (domiciliu obligatoriu) la mănăstirea Curtea de Argeş, cazaţi în odăiţele foştilor oameni de serviciu (lachei) ai Curţii regale.

Aici vrednicul arhiereu redactează memorii către stăpânire, care, multiplicate, au fost difuzate în ţară şi peste hotare. Se obţin mii de semnături pe liste, prin care credincioşii Bisericii Române Unite solicită libertatea Bisericii, motiv pentru care au fost transferaţi la mănăstirea Ciorogârla. La 12 august 1956 a avut loc la Cluj, în plină teroare un eveniment deosebit, Liturghia română unită publică, oficiată de preoţii Vasile Chindriş şi Izidor Ghiurco, sub cerul liber, în faţa bisericii “Piariştilor” sau a “Universităţii” din Cluj.

Pentru toate aceste “încălcări ale legii” a fost făcut responsabil un grup de clerici şi credincioşi, în frunte cu mitropolitul Alexandru Rusu. Ca urmare, cei trei episcopi au fost dispersaţi de la Mănăstirea Ciorogârla, mitropolitul Rusu fiind fixat cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea “Cocoş”, judeţul Tulcea. La data de 12 mai 1957 a fost judecat de Tribunalul Militar din Cluj şi condamnat la 25 ani muncă silnică pentru instigaţie şi înaltă trădare.

Atât în timpul cercetărilor şi anchetei făcute de Securitatea din Cluj, cât şi în timpul procesului, mitropolitul a dovedit o remarcabilă ţinută, devenind, din acuzat, acuzator al guvernului comunist pentru atât de dura persecuţie dezlănţuită împotriva Bisericii Române Unite, persecuţie la care au colaborat oameni atât de mici la suflet şi lipsiţi de orice sentimente de umanitate din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române.

Depus apoi la penitenciarul din Gherla, s-a comportat şi acolo cu aceeaşi ierarhică demnitate, însă viaţa dură de temniţă i-a grăbit sfârşitul şi, îmbolnăvindu-se grav în primăvara anului 1963, la 9 mai în acelaşi an a trecut la cele veşnice, nu înainte de a-i binecuvânta pe toţi cei din jurul lui, părtaşi ai aceloraşi suferinţe, chiar în ultima zi a vieţii sale spunându-le apoi  aceste cuvinte: „fraţii mei, acum mă duc la Dumnezeu să-mi primesc răsplata pentru viaţa primită de la El, pentru Biserică şi pentru români.”

Acestea au fost ultimele sale cuvinte, fiind înmormântat, fără nicio ceremonie religioasă, în cimitirul deţinuţilor politici de la Gherla, judeţul Cluj, în mormântul cu numărul 133, după care, locul a fost arat cu tractoarele, din ordinul securităţii.

Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar noi datori suntem să ne rugăm pentru ca ierarhii noştri mărturisitori ai credinţei să fie ridicaţi la cinstea altarelor.

f. Concluzii.  În continuare dăm câteva fragmente din editorialele publicate de Dr. Alexandru Rusu, atât în "Unirea", cât şi în "Cultura Creştină", care nu şi-au pierdut actualitatea, deşi au trecut mai bine de 70 de ani de când au fost scrise.


Blajul de ieri şi de azi, (articol apărut în "Unirea", anul XXXI, nr. 20 din 14 mai 1921): „Mândria ce ne poate stăpâni este mândria conştiinţei curate a acestei Biserici (Române Unite), de luciul şi strălucirea căreia se răsfrâng toate săgeţile înveninate, care se aruncă cu gânduri haine asupra inimii noastre... De acum înainte, Biserica Română Unită cu Roma Papală, prin care ne înfrăţim şi după Lege cu celelalte neamuri latine, conştie în cea mai deplină măsură de menirea istorică ce-i revine pentru a doua şi adevărata încreştinare a Neamului, îşi va da toată silinţa, o jurăm, să coboare în sufletul lui umezeala şi căldura necesară pentru a rodi, spre binele său şi spre mărirea veşnicului Dumnezeu, roadă însutită de Cel ce a făcut din Blaj un centru de apostolie creştină. În felul acesta va căuta Blajul de mâine să se facă vrednic de Blajul de ieri şi chiar să-l întreacă”.


Pro memoria. La 150 de ani de la moartea Episcopului Inocenţiu Micu Klein, (articol apărut în Cultura Creştină, anul VII, nr. 15-16 din 10-25 octombrie 1918): „Episcopul Inocenţiu, ori cum se scrie el Inochentie, a fost pentru Biserica noastră un mare, poate cel mai mare arhiereu de până acum, iar pentru neamul românesc din această ţară o srălucită pildă a iubirii de neam până la jertfa de sine...Pentru personalitatea, putem zice aproape providenţială, a acestui mare păstor al turmei sale, activitatea sa arhierească se impune într-un chip deosebit consideraţiei noastre.

Ca ieri, pomenirea lui n-ar fi însemnat altceva, decât o nouă dezvelire dureroasă a ranelor cauzate de nesfârşitele umiliri ale unui trecut în apunere; ca mâine, însă, aniversarea morţii lui va fi prilej de mare sărbătoare. Astăzi suntem în mijlocul drumului. Strălucirea soarelui drepturilor Bisericii şi Neamului nostru - pentru care a trudit atât arhiereul-mucenic Inocenţiu - nu s-a arătat încă, dar razele lui străbat deja prin norii grei purtaţi de vânturi, vestind pe seama tuturor lumina şi căldura aşteptată.

Reînvierea de astăzi a icoanei lui, atât de simpatice pentru sufletele noastre... nu este încă sărbătoarea de mâine, dar nici nu mai e jalba frământată de lacrimi de ieri, ci este un simbol minunat al nădejdilor noastre de mai bine...”


O problemă foarte importantă de care s-a ocupat în mod deosebit în activitatea sa publicistică mitropolitul Dr. Alexandru Rusu a fost autonomia Bisericii Române Unite cu Roma, concretizată, în special, în dreptul de alegere a Mitropolitului, drept la care Biserica nu a renunţat şi, ori de câte ori a fost ameninţat, s-au ridicat din sânul ei glasuri de apărare. Unul dintre apărătorii acestui drept a fost şi mitropolitul Dr. Alexandru Rusu. Articolul său Dreptul nostru de alegere, publicat în Cultura Creştină nr. 3-4 din 10-25 februarie 1918, pare a nu-şi fi pierdut până astăzi din actualitate. Scaunul mitropolitan devenise vancant prin moartea Mitropolitului Victor Mihali de Apşa, iar dr. Alexandru Rusu, profesor de Teologie Dogmatică la Academia Teologică din Blaj, făcea parte din Redacţia Culturii Creştine, împreună cu alte ilustre personalităţi ale Bisericii Române Unite: dr. Ioan Sâmpăleanu, Ştefan Roşianu, dr. Alexandru Nicolescu - viitor mitropolit - şi dr. Ioan Coltor. Reproducem mai jos articolul Dreptul nostru de alegere:

„În faţa scaunului văduvit al Mitropoliei noastre, rămasă chiar în aceste vremuri de extraordinară importanţă fără conducător, avem cea mai sfântă datorinţă ca fără amânare să exoperăm de la cercurile competente recunoaşterea dreptului nostru de alegere a noului cap al Provinciei noastre bisericeşti. Frământările prin care - chiar acum - trece Biserica noastră, mulţimea problemelor care aşteaptă o grabnică rezolvare, în lumina şi în spiritul curentelor la ordinea zilei, şi mai ales lupta ce va trebui să o purtăm contra încercărilor revoltătoare de a ne încorpora şi pe noi în cadrul autonomiei catolice regnicolare (maghiare n.n.), sunt lucruri în faţa cărora nimeni nu ne va acuza de impietate, dacă abia la o lună de la ziua de 21 ianuarie (1918, data decesului Mitropolitului Victor Mihali de Apşa, n.n.), ne şi gândim la alegerea noului conducător.

Se zvoneşte că, din cauza împrejurărilor de război, guvernul ar fi mai bucuros dacă scaunul de mitropolit s-ar umplea de astă dată prin denumire şi nu pe calea alegerii ca până acum. Se spune chiar că s-ar fi început anumite pertractări în această direcţie, şi că noul mitropolit în curând denumit va veni în numele renunţării de a avea autonomia noastră separată. Aceste zvonuri le socotim cu totul neîntemeiate. Căci nu putem crede că în Biserica noastră, ai cărei arhierei, în repetate rânduri şi atât de răspicat, au accentuat necesitatea imperioasă a autonomiei noastre separate, să se găsească cineva care să fie în stare a aduce această jertfă... pentru câştigarea unei mitre, fie şi de mitropolit...

Dreptul nostru de a alege pe Arhiepiscopul Blajului, care de la înfiinţarea mitropoliei este în aceeaşi vreme şi Capul întregii Provincii bisericeşti, este cum nu se poate mai clar. Ce-i drept, în ultimele două cazuri, în 1868 şi în 1893, alegerea ni s-a acordat numai pe lângă clauzula că aceasta să se facă "fără nici o consecinţă pentru viitor" şi pe lângă "susţinerea apriată a dreptului său de numire (!) a Maiestăţii Sale", dar această clauzulă a Guvernului ungar, menită să ne ştirbească dreptul avitic, n-are nici un temei în legile care au normat în toată vremea de mai înainte, partea aceasta din viaţa Bisericii noastre. Dreptul de a alege pe Episcopul de Alba-Iulia, respectiv Făgăraş şi Blaj, l-a avut Biserica noastră totdeauna. Fixat încă înainte de Unire în art. III al Dietei din Turda de la 1579 şi cuprins în art. 1, t. 8, I al Aprobatelor, acest drept a fost expres rezervat din partea Părinţilor care au făcut Unirea, spunând în Manifestul de la 1698 că doresc "să steie în voia soborului pe cine ar alege să fie vlădică, pe care Sfinţia Sa Papa şi Înaltul Împărat să-l întărească". şi în tot decursul veacului al XVIII-lea şi până la mijlocul veacului al XIX-lea - dreptul acesta - deşi modificat puţin prin Diploma a II-a Leopoldină (19 martie 1701) în sensul de a se candida prin alegerea clerului, nu unul singur, ci trei - s-a recunoscut fără nici o excepţie din partea puterii Statului. Conferinţa ţinută la Viena la 1850 în chestia "revendicării" Mitropoliei şi a înfiinţării celor două episcopii noi a fost, deci, cea dintâi, care a enunţat părerea că "denumirea Mitropolitului, până la viitoarea cândva în următoarele cazuri regulare, să atârne nemijlocit de Maiestatea Sa"! Dar, oricine vede că această declaraţie, făcută în vremea absolutismului când totuşi s-a conces alegera din 30 septembrie 1850, nu poate prejudicia dreptul nostru atât de evident.

Nu ne îndoim, prin urmare, că acest drept, care, durere, nici până astăzi nu s-a regulat, deşi nesmintit trebuia să se facă, ni se va recunoaşte şi de astă dată. Împrejurările excepţionale de răboi, care încă par a se apropia de sfârşit, nu pot fi la nici un caz un titlu de a ni se lua şi acest crâmpei de autonomie, păzit până acum cu scumpătate.

Adevărat că vremile sunt foarte grele, dar tocmai de aceea suntem siguri că guvernul nu va face nimic prin ce le-ar îngreuna şi mai tare. Scrisoarea prin care Ordinariatul nostru arhiepiscopesc cere recunoaşterea dreptului pe care-l avem, pe cât ştim s-a şi înaintat cercurilor competente şi aşa, poate nu peste mult, vom sta în faţa urnei de alegere. Să stăm deci bine, să stăm cu frică şi să luăm aminte!”


De altfel, mitropolitul Alexandru Rusu s-a dovedit apărător neînduplecat al Bisericii, în toate cazurile în care aceasta a fost ameninţată sau atacată. Aşa se explică redactarea şi difuzarea memoriului înaintat Puterii comuniste, pentru care a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. De aceea, e bine să fie cunoscut şi răspunsul pe care nu l-a putut da pe loc Biserica Română Unită la "chemarea" adresată credincioşilor greco-catolici de Mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, la serbarea aniversării centenare a zilei de 3/15 mai 1848, ţinută pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, la 15 mai 1948, să se "întoarcă acasă".

Răspunsul nu a putut fi dat pe loc, fiindcă episcopului Ioan Suciu, prezent la aniversare nu i sa îngăduit să vorbească şi, în semn de protest, a părăsit Câmpia Libertăţii, dar nu a întârziat prea mult şi a fost dat de către mitropolitul Alexandru Rusu, prin cuvântarea rostită în faţa miilor de pelerini, adunaţi la 29 iunie 1948, sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Mănăstirea Bixad, judeţul Satu-Mare, cităm:

„La serbarea de la Blaj de la 3/15 mai - nu serbarea Bisericii, ca până aci, ci serbarea Guvernului - Mitropolitul Bălan de la Sibiu ne-a adresat o invitaţie: Măi române, măi! Tu care eşti frate cu italienii, francezii, spaniolii, portughezii, cu neamurile latine, rupe-te de ele şi vino cu grecii, bulgarii, sârbii, ucrainienii, ruşii, alături de noi. Acolo nu i s-a dat nici un răspuns, că nu aveam mitropolit la Blaj şi, chiar dacă l-am avea, nu putea răspunde, căci Biserica Unită nu figura în program. Noi nu ne conducem după program stabilit de guvern. Programul nostru este Cristos, de aceea, aici îi răspundem mitropolitului de la Sibiu: Înalt Preasfinţite, ne-ai chemat şi nu ne-am dus. Ne chemi şi acum, şi nu mergem, pentru că vrem mântuirea noastră şi a neamului întreg. Dacă ai chibzui bine, ai vedea că nu este cazul să mergem alături de Tine şi de cei trădători de ţară şi de neam, ci, dimpotrivă, ar trebui ca IPS Ta să vii alături de noi, pentru a lucra împreună pentru mântuirea vremelnică şi veşnică a neamului nostru”.

Asemenea declaraţii, precum şi memoriile şi circularele difuzate, i-au adus mitropolitului Alexandru Rusu condamnarea pentru „instigare şi crimă de înaltă trădare”, detenţia, moartea de martir şi, foarte probabil, îi vor aduce şi încoronarea supremă cu aureola de sfânt.