M-am născut la data de 23 Aprilie 1915, în casa părintească din comuna Vătava, jud. Mureș. Așa cum este firesc, primele amintiri mă leagă de mama, care a fost o ţărancă simplă și săracă, având alţi doi copii născuţi înaintea mea: fratele loan și sora Dumitra. Săraca mama... m-a iubit, m-a îngrijit, m-a legănat, m-a purtat pe braţele sale și m-a pregătit pentru lupta vieţii, împreună cu fratele loan și sora Dumitra am rămas orfani, căci tatăl nostru Marian fiind pe front a ajuns prizonier la ruși și dus în Siberia de unde nu s-a mai întors. Nu I-am cunoscut, iar sfârșitul lui rămâne un mister pentru întreaga familie. Mama, rămasă văduvă cu trei copii, a trebuit să lupte din greu pentru creșterea și formarea noastră pentru viaţă, l-a fost cu atât mai greu și pentru faptul că tatăl său a fost plecat în America pentru a munci și s-a întors acasă, după nouă ani de așteptare, sărac și descurajat. Mama, ţărancă simplă și săracă, fără nici un sprijin material, a trebuit să ne câștige cu greu cele necesare pentru viaţa noastră, a celor trei copii orfani de tată.

A venit apoi timpul când m-am înscris ca elev la școala primară din Vătava, unde era învăţător-director Ștefan Șularu, om dăruit cu totul muncii de pregătire a elevilor pentru viaţa care ii aștepta în condiţiile grele de după război. Am terminat cu bine școala primară din Vătava, când directorul școlii, Ștefan Șularu, i-a spus mamei: „Copilul dumnitale trebuie să meargă mai departe la altă școală mai înaltă; trebuie să ajungă și el învăţător”. Pentru mama exista o piedică de netrecut: lipsa banilor, lipsa de experienţă în viaţă. Totuși domnul învăţător-director a ajutat-o pe mama și toţi trei împreună am mers la Școala Normală din Târgu Mureș, ca să fiu înscris la examenul de admitere. Fostul meu director-învăţător dorea cu orice preţ să mă vadă învăţător. Dar, nenorocire: examenul de admitere era pe terminate. Credeam că totul este pierdut, dar fostul meu învăţător a fost informat că la Școala Normală din Năsăud examenul încă nu a început. Bunul nostru învăţător ne-a condus la gară, iar mama și cu mine am plecat cu trenul spre Năsăud, spre necunoscut.După două zile am ajuns în Năsăud și acolo directorul Școlii Normale ne-a spus că peste o oră va începe examenul.

Așa am luat parte la examenul scris și oral, după care ni s-a spus că rezultatul ni se va comunica acasă. Întorși la Vătava, zi de zi așteptam răspunsul care întârzia. Credeam că nici nu va mai veni; într-o zi însă, am primit răspuns în scris că am reușit, data când să mă prezint cu bani pentru taxe și cărţi, precum și uniformă școlară. Mama, împreună cu mine am mers la Școala Normală din Năsăud să vedem dacă pot fi ajutat cu ceva ca să pot urma cursurile. Bunul Dumnezeu prin oamenii buni de acolo m-a ajutat să pot ieși din necazul lipsei de bani. Directorul școlii, Dionisie Maior, de la început a dat dovadă că vrea cu orice preţ să mă ajute să pot urma cursurile. În vederea realizării acestui scop a angajat-o pe mama ca spălătoreasă la rufele elevilor, alături de alte câteva femei care lucrau la spălătoria internatului școlii. Șapte ani am urmat cursurile școlii, șapte ani a muncit acolo ca spălătoreasă. Din banii primiţi pentru munca sa, biata mamă mi-a cumpărat uniforma școlară, cărţile, toate taxele și toate necesare necesare celor de șapte ani, cât am urmat cursurile Liceului Pedagogic. în timpul vacanţei nu se lucra la spălătorie, așa că alături de mama eram acasă la Vătava, unde împreună cu bunicii făceam muncile agricole: prășit, cosit, secerat etc.

Trebuie să amintesc un fapt hotărâtor petrecut în această perioadă, fapt decisiv pentru tot viitorul meu. Lângă clădirea Liceului Pedagogic era o biserică romano-catolică la care mergeam cu alţi colegi să ne rugăm în timpul liber. Servea un preot bătrân, gârbov, dar foarte activ, care dovedea o inimă plină de iubire pentru toţi care participau la rugăciune. Mă gândeam cât de fericit poate fi acest preot și câtă bunătate dovedește faţă de noi. Meditând mereu asupra faptului cât de fericită poate fi viaţa unui preot, zi de zi mă stăpânea dorinţa de a fi preot ca să pot fi fericit cu adevărat în viaţa aceasta și în veșnicie. Această dorinţă a devenit pentru mine scopul vieţii mele. Dar timpul trece. Treceau și anii de studii și așa am ajuns să primesc diploma de învăţător. Ca învăţător începător mi-am practicat funcţia la diferite școli ca Deda, Dumbrava etc. Dar mi-a fost dat să trec printr-o altă încercare Era timpul războiului și ne aflam sub dominaţie ungurească. Ca să îmi salvez viaţa a trebuit ca împreună cu soţia să trăiesc ascuns în Munţii Călimani timp de șapte săptămâni, toamna.

Ca să nu fim aflaţi și prinși, noaptea nu puteam aprinde focul, să nu se afle că suntem ascunși acolo. Ne hrăneam cu lapte de vacă și puţină mămăligă.

Dușmanii au plecat, dar au venit alte multe și grele încercări. A trebuit să-mi fac serviciul militar; așa am ajuns elev al Școlii Militare din Bacău, unde am urmat cursurile timp de un an. Cursurile prevăzute pentru trei ani trebuiau însușite și terminate într-un an. A fost cel mai greu an din viaţa mea. Am terminat cursurile cu grad de sublocotenent. în această calitate am participat activ la eforturile depuse la diferite concentrări, care m-au dus până la întâlnirea cu trupele celor mai mari dușmani ai noștri: rușii. Ne-au fugărit de la Nistru până la Prut, unde ca printr-o minune am scăpat cu viaţă.

Revenit în civilitate m-am angajat ca învăţător, fiind numit pe rând în mai multe localităţi, apoi m-am oprit ca învăţător la școala din Râciu. Mă simţeam mulţumit între cadre și între elevi, dar mă chinuia mereu chemarea la preoţie. Bunul Dumnezeu mi-a deschis calea spre realizarea acestui vis printr-o întâmplare neprevăzută. Eram învăţător la Vătava, când de Sfintele Paști, fiind plecat preotul din parohie, Episcopul Iuliu Hosu de la Cluj a trimis la biserica din Vătava un preot să oficieze slujbele de Sfintele Paști. Preotul trimis era tocmai secretarul episcopului de Cluj, părintele Gheorghe Grecu. I-am spus dorinţa mea de a ajunge preot, fapt care l-a bucurat. I-am înmânat o cerere de înscriere le teologia greco-catolică din Cluj, precum și actele necesare. La scurt timp am primit de la Teologia din Cluj aprobarea că sunt primit în anul I ca teolog, iar părintele Georghe Grecu mi-a scris să-mi procur cărţile necesare și să mă pregătesc pentru examen. Astfel, după neîntrerupt efort la studiu, am reușit ca în toamna aceea să trec examenul la toate materiile anului I, înscriindu-mă în continuare în anul II și III, terminate cu bine, iar anul IV l-am făcut la fără frecvenţă.

Așa am ajuns în anul 1942 când m-am căsătorit cu Bucur Olivia din Râciu, care mi-a fost rânduită de Dumnezeu ca temeinic ajutor în lupta de peste 60 de ani cu greutăţile vieţii și sperăm să o ducem împreună cât și cum va vrea Bunul Dumnezeu.

Am fost numit preot în satul meu natal Vătava unde am păstorit timp de 3 ani între 1942 - 1945.

Între 1945 - 1948 am funcţionat ca preot paroh în parohia Ulieș, apropiată de Râciu, comuna în care s-a născut soţia mea, singur copil al socrilor, care erau într-o stare materială foarte bună, dar a trebuit să sufere grelele încercări ale chiaburilor, pe care conducerea comunistă îi considera cei mai periculoși ai regimului.

În toamna anului 1948 regimul comunist a decis desfiinţarea cultului greco-catolic, fapt care a dus la tragică și dureroasă luptă timp de peste 40 de ani, până în 1989, când ni s-a dat așa numita libertate, dar de fapt s-a urmărit și se urmărește încă dispariţia totală a bisericii greco-catolice din România. În cei peste 40 de ani cât cultul greco-catolic a fost interzis, alături de poporul greco-catolic a trebuit să facem muncă de apostolat clandestin, cu riscul pierderii libertăţii și chiar al vieţii, prin chinurile suferite de mulţi în închisorile comuniste. N-am fost închis, dar am fost mereu prigonit. După ce am fost scos de comuniști din biserică și lăsat pe drumuri, timp de opt ani n-am avut nici un servici, așa că a trebuit să muncesc din greu la muncile câmpului. Averea părinților soției a fost dusă la ruină de regimul comunist, așa că am fost nevoit să îmi caut un serviciu pentru a putea trăi eu și soţia. Așa a început lupta grea pentru câștigarea existenţei. Am reușit cu greu să primesc serviciu la C.F.R. ca funcţionar cu ţinerea evidenţei muncitorilor și muncii prestate. Am muncit la staţia C.F. Râciu, apoi la alte staţii: Milaș, Band, Orosfaia, etc. Când cei de la Partid aflau că eram angajat la biroul de staţie eram dat afară din serviciu de la staţia respectivă, apoi după un timp alt șef de gară din altă staţie mă angaja, ca după puţin timp să rămân fără post, apoi angajat la altă staţie până când mi-a mers vestea că sunt preot, deci om periculos pentru regim și rămâneam pe drum. Au trecut ani în care nu am mai avut nici un serviciu. Am mai lucrat apoi la întreţinerea drumurilor unde eram pontat ca muncitor, dar ţineam evidenţa realizărilor și salariilor la muncitori.

Am încercat să muncesc și în învăţământ unde după multe încercări am reușit să îndeplinesc munca de profesor suplinitor la Liceul din Râciu, unde am predat agricultură. La vârsta de 60 de ani am reușit să mă pensionez.

Retras acasă la Râciu mi-am făcut în continuare datoria de preot în capela din locuinţa mea. Menţionez că în acești 40 de ani de grele încercări grija principală mi-a fost să-mi fac datoria de preot servind Sfânta Liturghie zilnic acasă, unde într-o cameră mică mi-am organizat o mică capelă, cu geamurile astupate și ușile încuiate ca să nu pot fi surprins de autorităţile comuniste. Mi s-au făcut adeseori propuneri să trec la cultul ortodox, dar am refuzat întotdeauna în mod hotărât pentru faptul că nu pot lucra împotriva convingerilor mele. Așa scie în Sfânta Scriptură: Un Domn, o credinţă și un botez, iar în privinţa bisericii lăsată de Isus scrie misiunea dată sfântului apostol Petru: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porţile Iadului nu o vor învinge. In această Biserică lăsată de Isus m-am născut și în ea voi și muri!

Revenind la istoria Bisericii noastre, așa cum se știe, din 1948 bisericile ne-au fost luate de ortodocși prin procedee prin care istoria le va aduce la cunoștinţa poporului așa cum s-au petrecut. Va veni și acel timp ... Ca și în alte parohii, biserica noastră preluată de ortodocși în 1948, a devenit prioritatea ortodocșilor. M-am gândit că în situaţia dată singura soluţie pentru noi este să construim un alt sfânt lăcaș de cult. Dar nu dispuneam de fonduri necesare și nici de speranţe de bani pentru viitor. Aici a intervenit Ajutorul de Sus, obţinut prin rugăciune, într-o situaţie imposibil de prevăzut, și anume: la Roma la studii se afla un tânăr din Râciu, numit Sabin Făgăraș, în prezent preot și călugăr în Episcopia greco-catolică de Cluj. A participat la o ședinţă la Roma a călugărilor la care mai marele călugărilor de acolo a spus că mama lui a lăsat testament ca din averea sa să facă o biserică în numele ei și a întrebat: unde să o fac? Atunci părintele Sabin i-a spus: fă biserica în România. Inspirat de Sus, mai marele călugărilor s-a angajat solemn în faţa celorlalţi călugări: voi face biserică în România. Așa a început, cu bani adunaţi de la călugării italieni, construcţia bisericii din Râciu.au fost adunaţi 32 mii lei. Călugării i-au adus până în Ungaria, unde au dormit noaptea în clădirea de la graniţă cu România; aici le-au fost furaţi banii, iar călugării s-au întors în Italia. Au făcut din nou coletă. S-au adunat 200 mii pe care în anul 1994 i-au adus la Râciu și cu acești bani în același an s-au adunat materiale pentru construcţie și s-a turnat fundaţia.

Italienii au cintinuat coleta și astfel s-a continuat construcţia cu banii care ne-au sosit din Italia. Am continuat cu coleta ajutorului din Germania și apoi din America. Așa s-a ajuns la continuarea bisericii, ajungându-se astfel în anul 1996 să o vedem sub acoperiș, lucrarea fiind făcută sub răspunderea inginerului constructor din Tg. Mureș. In anul 1997 am început să celebrăm Sfânta Liturghie la parterul bisericii în camera în care este instalată centrala de încălzire a întregii biserici. Așa s-a ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu ca de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru și Pavel din anul 1999 să se sfinţească biserica de către I.P.S.S.Lucian Mureșan, Mitropolitul Blajului, împreună cu toţi preoţii greco-catolici din tractul Râciu. A asistat și preotul ortodox din Râciu Soţan loachim. Sfinţirea bisericii ne-a adus în suflete un nou elan în munca pentru binele sufletesc al credincioșilor. Un fapt încurajaor în desfășurarea apostolatului în parohie este faptul că a fost numit preot în parohie pr. Sita Claudiu,ca răspuns la cererea mea să mi se trimită un preot tânăr, subsemnatul fiind acum aproape de cel de-al 88-lea an al vieţii, iar în 2001 pr. Sita Claudiu a fost numit în locul meu protopop tractual. Mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru darurile date în viaţa mea de 60 de ani de păstor sufletesc, în grelele încercări prin care am trecut și am simţit din plin ajutorul de Sus. Nu pot să închei aceste rânduri fără să mulţumesc pentru darul primit în viaţa mea sufletească prin mijlocirea programului de viaţa spirituală a Apostolatului Rugăciunii, pe care l-am îndeplinit în decur5sul întregii mele vieţi preoţești. Până ultima suflare programul Apostolatului Rugăciunii îmi va fi izvorul ajutorului dat de Bunul Dumnezeu prin iubirea Preasfintei Treimi, a lui Isus si prin mijlocirea Sfintei Fecioare Măria.

Pr. Vasile Gherman